Iubire și război la Sarajevo

Margaret Mazzantini și-a dobândit renumele de mare scriitoare deopotrivă prețuită de critica literară și iubită de public, cu romanul “Nu te mișca”: distins cu Premiul Strega și ecranizat de regizorul Sergio Castellotti, cu Penelope Cruz în rolul principal, iar tirajul a depășit un milion și jumătate de exemplare de la publicarea lui în 2001 (la noi a apărut în 2004, la Editura Polirom, în traducerea Gabrielei Lungu).

După șapte ani de la acest succes fulminant, Margaret Mazzantini se depășește pe sine cu romanul “Venit pe lume”, cu un număr aproape dublu de pagini, care declanșează o suită de cronici elogioase în ale căror titluri apar termenii cheie (război și pace, iubire și tragedie) asociați cu orașul Sarajevo. Trimiterea la capodopera tolsoiană se ghicește printre rânduri în comentariile presei literare, iar superlativele se aglomerează.
Un “Război și pace” al timpului nostru și o epopee a condiției umane, căci bărbați și femei îndură împreună dramele mici și mari ale vieții, ca și nenorociri neînchipuite ale istoriei ce răvășesc un oraș și pe toți locuitorii lui. Locul măreției îl ia firescul lucrurilor mărunte, ritmul se precipită, iar subiectul capătă o turnură de thriller: călătoria mamei și a fiului de 16 ani se fracturează prin rememorările femeii, trecutul are momente de răscruce, jalonat de surprize iar prezentul răstoarnă tot ce știa și credea.
Romanul se poate citi ca povestea unei femei obișnuite, aproape banale, care se sustrage unei existențe terne și monotone: la Sarajevo, unde ajunge pentru scrierile lui Ivo Andrić, cunoaște doi bărbați – un poet croat, Gojko, și un fotograf italian din Genova, Diego. De primul o va lega experiența prieteniei, de al doilea, cea a iubirii. Viața ei se va desfășura în tot ce are esențial și extraordinar la Sarajevo, Roma rămâne doar făgașul normalității.
Celor două experiențe constante din viața Gemmei li se asociază alte două, devastatoare. Prima este una individuală, cea a maternității: sarcini pierdute prematur, descoperirea sterilității, dorința tot mai puternică de a avea un copil de la Diego, spaima că l-ar putea pierde mai devreme sau mai târziu, tentativele de a căuta o “barză” într-o țară estică, adică o mamă dispusă să-și închirieze pântecul pentru o sarcină.
A doua experiență este una colectivă: se află în Sarajevo, acaparată de posibilitatea ca să aibă un copil cu ajutorul unei tinere musulmane, Aska, prietena lui Gojko, când brusc se trezesc cu toții sub asediul milițiilor sârbe. Absurd și atrocitate, miracole mici și orori mari, solidaritate umană și ură etnică se amestecă în orașul considerat un soi de Ierusalim al Balcanilor, cu moschee și sinagogă, cu biserici ortodoxe și catolice. Sarajevo jalonează existența celor doi: Gemma părăsește orașul cu copilul dorit, Diego nu.
După 16 ani Gemma se întoarce la Sarajevo însoțită de fiul ei care nu și-a cunoscut tatăl, pierit în mod ciudat. Regăsirea locurilor și a oamenilor se petrece sub spectrul războiului ce a lăsat urme pretutindeni. Călătoria o duce în inima lucrurilor neștiute, iar faptele trăite cândva (cărora le datorează pe fiului ei Pietro) au alt resort decât cel știut sau ghicit de ea. Iar cititorul, ca și Gemma, rămâne cu respirația tăiată până la finalul imprevizibil.
Margaret Mazzantini a construit personaje puternice și autentice, înzestrate cu firescul gesturilor și cu pulsul emoțiilor, fiecare cu vocația artei: Gojko își recită poeziile, Diego face vizibil în fotografii misterul lucrurilor, Aska se dăruiește prin trompetă muzicii, iar Gemma are de partea ei literatura, prin povestirea-emblemă a lui Ivo Andrić despre oaia dansatoare.
Arta de mare prozatoare se vede în farmecul personajelor secundare: părinții Gemmei sau cuplul bătrânilor biologi din Sarajevo, mama și sora lui Gojko. Și pretutindeni, frânturi de observații subtile ori pătrunzătoare, pasaje de virtuozitate la nivelul microscopic al frazei. Premiul Campiello, concomitent tromba tirajelor, traduceri, ecranizarea ce deja a început sunt de la sine înțelese. Dar este ceva în plus: dintre romanele ultimului deceniu, “Venit pe lume” parcă ar cere Nobelul. I s-ar cuveni și potrivi – mănușă.

Margaret Mazzantini, “Venit pe lume”, traducere din limba italiană și note de Gabriela Lungu, Editura Polirom, 2010, 592 pag.

ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000).
Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.