Iubirea omeneasca

Andrei Makine s-a nascut in 1957 la Krasnoiarsk, in Siberia, iar la varsta de 30 de ani s-a stabilit definitiv in Franta. Dupa cateva carti bine primite de public, dar nu excesiv elogiate de critica, da lovitura in 1995 cu Testamentul francez, care ii aduce premiile Goncourt si Medicis. Cea de-a noua carte a sa este si asemanatoare si diferita de toate celelalte romane. Makine ramane un obsedat de dragoste. De data aceasta insa, iubirea trece ca un fior prin teme politice actuale. Presa literara franceza s-a grabit sa o incadreze printre marile romane din Hexagon, apropiind-o de alte opere capitale ale literaturii angajate din anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, Cu mainile murdare a lui Jean Paul Sartre sau Cei drepti si Omul revoltat ale lui Albert Camus. Personajul central, Elias, solitar si unic, este incadrat in marea familie a eroilor care traiesc din plin bulversarile secolului trecut, starnesc emotia cititorului, galvanizandu-i idealurile, invitandu-l la introspectie, dar si la o atitudine responsabila fata de faptele si simbolurile cotidianului. Convins pana in strafundul sufletului de adevarul si dreptatea Revolutiei, adept entuziast al lui Che Guevara pe care il si cunoaste, instruit in domeniul exportului de revolutie in laboratoarele serviciilor secrete sovietice, calit in lupta printre nisipurile miscatoare din Africa, Elias ramane aproape stupefiat cand face o constatare pe cat de simpla, pe atat de dramatica: in toata aceasta valtoare, in toate confruntarile ideologice, ca si in toate razboaiele purtate in numele idealurilor sacre, dragostea nu isi afla locul.

Un copil mascat
Fara dragostea pe care o nutrea pentru femeia aceea, viata nu ar fi fost decat o noapte fara sfarsit, in padurile din Lunda Norte, la granita dintre Angola si Zair. Am petrecut acolo doua zile de captivitate impreuna cu un confrate, un instructor militar sovietic, si cu ceea ce credeam ca e un cadavru intins in fundul temnitei noastre din lut ars, un african care nu era imbracat intr-o uniforma de camuflaj ca noi, ci intr-un costum inchis la culoare si cu o camasa alba devenita roscata pe alocuri din cauza sangelui scurs.
Cand este amenintata, existenta se arata in toata goliciunea ei si ne frapeaza prin extrema simplitate a mecanicii sale. De-a lungul ceasurilor de carcera, am descoperit aceste mecanisme fruste: frica anuleaza orice pretinsa complexitate psihica, apoi setea si foamea alunga frica, ramane aiuritoarea banalitate a mortii, dar acest frison al spiritului devine repede ridicol in comparatie cu micile umilinte trupesti (cum era, pentru noi doi, aceea de a urina in prezenta unui cadavru), in sfarsit vine dezgustul fata de sine, fata de acea mica sfera a existentei care se credea pretioasa, pentru ca era unica, si care ajunge sa se sparga printre atatea alte basici de tot felul.
La caderea noptii, luptatorii care ne arestasera au pus mana pe patru tarani zairezi, trei barbati si o femeie, care treceau frontiera pentru a duce merinde “sapatorilor”, cum erau numiti pe acolo cautatorii de diamante. Barbatii au fost dezbracati si ucisi, femeia a cedat violurilor cu o placiditate care dadea brutalitatii imperecherii un aer aproape natural. A pastrat o tacere totala, nici o injuratura, nici o tanguiala. Imi aduc aminte de figura unuia dintre soldati: sila de dupa coit, artagul adormit al privirii cu care urmarea, fara curiozitate, zbaterea celui care tocmai ii luase locul intre coapsele solide ale zairezei.
Acest spectator blazat a simtit nevoia sa ne loveasca, era previzibil, satisfactia carnala te face nemultumit. A scapat si cateva picioare in cadavrul lung al africanului. Intorcand privirea ca sa evit miscarea de du-te-vino a cizmelor, mi s-a parut ca aud un tropotit in spatele usii, tacanitul unei arme. Ideea ca urma sa murim intr-o clipa a smuls din intuneric o imagine neta ca o fotografie in alb si negru: funia murdara care imi imobiliza gleznele, petele de unsoare de pe pantalonii soldatului, pervazul fara geam, undeva foarte jos in perete, prin care ii urmarisem pe violatori. S-a facut auzita o voce feminina ciudat de voioasa, intrerupta de o scurta rafala de mitraliera. Soldatul a iesit in graba afara, lasandu-ne pe fiecare cu propria-i amanare: imobilitatea africanului, tusea instructorului care a tras un gat de alcool dintr-o plosca ascunsa in jacheta, gandurile mele impartite intre neasteptata familiaritate a mortii si placerea pe care o aflasera barbatii in trupul solid al zairezei.
Eram tanar si aceasta brusca simplificare a vietii, redusa la placere si moarte, mi-a facut bine. Este mai usor sa-ti accepti sfarsitul cand stii ca esti acea bucata de carne care lupta pentru a juisa (ca soldatii din spatele ferestrei) si care moare daca pierde. “Cururile astea negre din UNITA!” a injurat instructorul. A mai tras un gat si, aproape imediat, a inceput sa sforaie. Il admiram pe omul acesta. Cunostea adevarul brutal al vietii, intelepciunea primara a ei in care abia incepeam sa ma initiez: nu suntem unici, ci cu totii la fel si usor de schimbat intre noi, da, niste boturi de carne care cauta placerea, sufera, se confrunta pentru a poseda femei, bani, putere, ceea ce este aproape acelasi lucru, iar intr-o buna zi, invinsii si invingatorii se intalnesc in perfecta egalitate a putrefactiei.
Nu era vorba de cinism, traiam aceste adevaruri nude fara sa ma gandesc cu adevarat la ele, le inspiram impreuna cu dogoarea umeda ce-mi iesea din piele, cu mirosul corpurilor in descompunere. Materia lumii era acea masa organica din care faceam parte cu totii, eu, instructorul adormit, africanul mort, soldatii care ejaculau pe rand in vaginul ranit al femeii, cei trei tarani cu craniile sfaramate… M-am simtit profund unit cu aceasta masa umana.
“Umflatul ala de Sawimbi, o sa-i facem botul praf… Pregatirea ideologica a cadrelor…”, a mormait instructorul prin somn si si-a tras cateva palme peste fata pentru a alunga tantarii. Am inceput si eu sa picotesc, doborat de oboseala, fericit sa ma scufund intr-un terci de trupuri anonime.

Strigatul care a tasnit afara nu avea nimic impersonal. Era infiorator de unic in disperarea lui. Cineva era omorat. Murea cineva foarte special. O femeie, femeia aceea, zaireza. Am sarit pe picioarele mele legate si m-am agatat de patratul stramt al ferestrei. Scena nu era deosebit de cruda, dar exprima o dementa clara, precisa. Un militar, sergentul solid care ne interogase in ajun, sedea pe vine in fata zairezei pe care doi soldati o tineau ingenuncheata. Isi infigea degetele in gura femeii, dand impresia ca inspecteaza, ca un dentist, aceasta cavitate bucala cascata. Cu o lanterna intr-o mana, unul dintre soldati lumina fata sergentului. O cicatrice, un asterisc mare, netezit de vreme, ii stralucea pe obraz…
Ca sa nu ma cuprinda nebunia, am incercat sa imi imaginez o explicatie, vreun ritual african, o forma de exorcism… Una dintre acele povesti folclorice dupa care se dau in vant cunoscatorii si care ar fi facut inteligibila aceasta pantomima nocturna. Un singur lucru era cat se poate de clar: femeia tocmai murise, iar eu asistam la un ritual post-mortem. O noapte mustind de umiditate cleioasa si de putrefactie vegetala, plasa usturatoare a insectelor, barbatii acestia care ii tineau strans trupul, degetele care i se afundau in gura, ii zgariau gatul…
Abia in clipa aceea am simtit adevarata groaza de moarte. Un spasm noduros, ca si cum o fiinta necunoscuta crescuta pe ascuns in mine s-ar fi trezit, iar acum se smulgea din pantecul, din creierul meu. Nasterea propriului meu cadavru, lipit de mine, ca o dublura.
Acest episod nocturn mi-a lasat amintirea unei panici paralizante, apoi a unei prabusiri de somnambul si a unei noi stari de agitatie provocata de un zvon de glasuri in spatele usii, de un foc de arma in padure. Am sarit de la locul meu, cautand o bresa in tencuiala zidului, l-am trezit pe instructor, i-am propus sa evadam (a mormait inainte de a adormi din nou: “Aici, puscaria e toata jungla asta nenorocita”). Multumita mortii zairezei, mi-am inchipuit primele momente care ar urma propriei mele morti: soldatii vor tari trupul meu lipsit de viata, il vor arunca alaturi de cel al africanului. Instructorul va fi ucis probabil prin somn si, oricum, el apartinea acelei generatii sovietice care murea in numele patriei mame, al libertatii popoarelor fratesti, al internationalismului proletar. M-am simtit singur la acest ultim pas catre neant. Trebuia sa fug singur.
M-am apropiat de cadavru cand reflexul de supravietuire a indepartat orice rusine. Voiam sa-l scotocesc, sa-i sustrag orice mi-ar fi putut fi de folos: banii si actele daca reusise sa le ascunda de soldati, vreun obiect de valoare, pentru a putea mitui un gardian, stiloul pe care i-l pipaim deja prin buzunar. Un stilou frumos cu penita, vestigiu al lumii civilizate. Greutatea lui neteda, concreta mi-a facut impresia unei amulete…
“Nu are cerneala in el…”, soapta a inghetat intunericul in jurul meu, dandu-i o densitate de sticla afumata. Dupa cateva clipe, m-a surprins ca intind stiloul, incercand sa-l dau inapoi ca un hot neindemanatic si rusinat. “Cerneala s-a uscat pe dogoarea asta… Dar daca poti sa retii o adresa…”

Nu m-a mirat faptul ca l-am auzit vorbind ruseste. Pe vremea aceea, in anii ’70, mii de africani vorbeau limba aceasta. Nu, cand mi-am venit in fire, ceea ce m-a frapat a fost adresa silabisita de negru. Era vorba de o localitate vecina satului siberian in care ma nascusem, un tinut care imi paruse totdeauna locul cel mai nestiut de pe pamant. Omul a numit-o fara ezitare si numai buzele lui scorojite de sete au adaugat sonoritatii silabelor o expiratie arzatoare, aspra. Definitiva ca ultima vointa.
Nu a mai existat nici o logica in minutele care s-au scurs din ce in ce repede. Totul se intampla in acelasi timp. Ochii sai incetosati de febra si surprinzator de linistiti au stralucit in reflexele brichetei a carei flacara o ascundeam cu palma. I-am vazut mainile umflate de impletiturile sarmei groase pe care incepeam sa o desfac, nod cu nod. I-am auzit sufocarea cand prima picatura de apa i-a alunecat pe gatlej. Mai aveam abia o jumatate de litru si ma gandeam ca o s-o inghita pe toata, dupa cat era de insetat. S-a retinut (maxilarele i-au scrasnit) si a vorbit foarte incet, indepartandu-mi teama prin cateva cuvinte. Dimineata, mi-a spus el, cubanezii vor da atacul si probabil ca ne vor elibera. Sansele nu erau prea mari, dar puteam spera. Noi doi, instructorul si cu mine, puteam spera, la nevoie, ca vom fi schimbati cu prizonieri din UNITA… Vocea ii era inexpresiva, detasata si nu cauta sa ma impresioneze. Pur si simplu (aveam sa inteleg mai tarziu), imi oferea posibilitatea de a astepta fara sa tremur de frica. Sa nu paralizez la fiecare foc de arma, la fiecare strigat. Cuvintele lui erau menite sa ma invete sa mor atunci cand trebuia sa mor. Pentru o clipa, am crezut ca pot sa ma alatur lui in aceasta nobila indiferenta in fata mortii. Iar apoi, tocmai rupsesem ultima bucata de sarma de pe pumnul sau stang si, cu mainile libere, si-a scos vesta, si-a descheiat camasa… Inainte ca bricheta sa-mi arda mana, am avut timpul sa vad carnea sfasiata, o crusta purulenta acoperita de insecte… In spatele usii a rasunat din nou un urlet al zairezei (africanul avea sa-mi explice ce cautau soldatii in acest corp feminin supus supliciului).
“De ce le trebuie atata timp sa o omoare, se construia in mine un gand pe care nu-l mai puteam stapani. Ar fi trebuit sa ne ucida pe toti. Sa ucida mai ales aceste insecte care il rod pe negru!” Am auzit in intuneric cum se freaca o bucata de panza si am simtit iuteala alcoolului: africanul isi curata rana, instructorul tocmai ii strecurase plosca. Ghemuit langa zid, aveam senzatia ca sunt acoperit tot de rani in care colcaie moartea…
Si in momentul acela, pe fondul rasuflarii instructorului care atipise din nou, vocea africanului s-a facut auzita, si mai distanta decat inainte, indiferenta daca ma convinge sau nu. Nu mai vorbea despre posibila noastra salvare si nici despre unitatile cubaneze care avansau dinspre Lucapa. Ceea ce spunea semana cu acel murmur pe care, in copilaria mea, il scoteau oamenii foarte batrani asezati in fata izbelor. Priveau in departare si vorbeau despre fiinte care nu mai existau decat in capetele lor incaruntite, grele de anii de razboi si de lagar. Elias (cum am aflat ca il chema) avea cu cinci sau sase ani mai mult decat mine, dar vocea lui rasuna dincolo de viata.
Vorbea despre un tren care traversa o nesfarsita padure pe timp de iarna. Calatoria dura de cateva zile si s-a confundat, putin cate putin, cu destinele pasagerilor, care pana la urma au inceput sa se cunoasca intre ei ca niste oameni apropiati. Imparteau merindele, isi povesteau trecutul, coborau in garile troienite, de unde se intorceau cu mari paini negre sub brat. Uneori, trenul se bloca in plina taiga, Elias deschidea usa vagonului, sarea in mijlocul nametilor si o ajuta sa coboare pe cea care il adusese in aceasta cursa la capatul lumii. Se auzea scartaitul pasilor, suieratul locomotivei in departare… Apoi, linistea se decanta, o constelatie stralucea deasupra brazilor impovarati de zapada, suflul padurii adormite le patrundea sub vestminte, mana femeii in mana lui devenea unica sursa de viata in noaptea inghetata a universului…
Ar fi putut sa-mi promita o eliberare iminenta facuta de un comando cubanez. Sau un sfarsit stoic, eroic si supravietuirea in memoria celorlalti. Sau chiar o moarte fara dureri si o fericire viitoare intr-o viata eterna. Nimic din toate acestea nu m-ar fi eliberat de frica atat de deplin ca povestea lui inceata si calma.
Garnitura se zdruncina, povestea el, si urma acel moment de teama copilareasca de a nu mai avea timp sa urce pe scara in urma femeii iubite.
In ciuda intunericului, tonul glasului sau trada un suras si, neincrezator, simteam eu insumi un suras inflorindu-mi pe buze. Adresa pe care mi-a cerut sa o retin avea sa devina, in memoria mea, singurul refugiu sigur, locul in care te intorci dupa ce ai pierdut totul si unde esti sigur ca vei fi acceptat asa cum esti.

Usa se tranteste in urma mea si patrund in intregul tragi-comic al situatiei: am vrut sa evit ascensorul hotelului, imbulzeala caraghioasa a celor pe care ii numesc “negroteii conferintelor internationale”, am urcat pe jos cele noua etaje ale scarii de serviciu. Si am gresit iesirea. Doua camere dau spre terasa de pe acoperis, a mea si cea al carui interior il vad acum printr-o mare usa de sticla. Nu pot sa ma intorc inapoi, iesirea de urgenta e blocata, prevazuta probabil pentru persoanele pe care un incendiu le-ar goni spre terasa de unde pompierii le-ar putea salva. Iar in camera pe care o vad de pe terasa, un barbat si o femeie se pregatesc de ceva care, dupa toate aparentele, va duce la o imperechere. Ca sa ajung la mine ar trebui sa trec prin fata usii lor deschise, sa sar peste cateva plante in ghivece mari de plastic… Imposibil. As fi putut-o face in momentul in care s-a trantit usa: un torent de scuze balbaite, o alunecare rapida spre camera mea… In cateva secunde, dintr-un cretin ratacit pe acoperis ma transform intr-un pervers. Degetele barbatului isi fac de lucru intre omoplatii femeii, se chinuiesc cu capsele sutienului. Stim sa facem atat de putine lucruri originale cu trupurile noastre… Mainile lui par foarte negre pe pielea laptoasa a femeii.
Ii stiu pe amandoi: ea, una dintre organizatoarele colocviului “Destinele africane in literatura” la care sunt invitat, el, un desenator de animatie. Sanii pe care reuseste sa-i elibereze cu greu seamana cu niste bule de mozzarella… Ma ghemuiesc dupa un ghiveci de flori, astept sa stinga lumina, iar placerea sa-i faca insensibili la zgomote. Doar patru sau cinci pasi ma despart de terasa. Dar camera continua sa fie luminata, iar patul se afla chiar in fata usii-fereastra: daca intind mana, as putea sa-l ating aproape pe barbatul intins pe spate, caruia femeia incepe acum sa-i sarute sexul…

Probabil ca eleganta costumelor m-a pus pe fuga. De cate ori ma aflu in mijlocul “negroteilor de la conferintelor internationale” sunt sincer uluit de calitatea hainelor pe care le poarta. Chiar adineauri, in fata liftului, eram cuprins de aceeasi mirare, provenita poate din anii indepartati ai tineretii mele jerpelite: “Cat ar putea costa un costum ca acesta? O mie de dolari sau mai mult?” Surpriza mea nu era ceva nou dar, de aceasta data, am inteles ca trebuie sa reactionez si… am fugit spre scara de serviciu.
Conferinta la care participa toti este consacrata dezvoltarii pe termen lung in Africa (colocviul nostru cultural nu este decat un moment de animatie gratuita ca supliment al acestor dezbateri grave). Isi petrecusera dupa-amiaza cu punerea la punct a terminologiei: cand vorbim de foamete trebuie sa spunem “saracie extrema” sau “saracie absoluta”? “Subalimentare” sau “malnutritie”? Buna intrebare, pentru ca de fiecare denumire vor depinde ajutoarele si bugetele… Mai tarziu, dupa un dineu prelungit, toti acesti experti au navalit spre ascensoare, radeau cu sonoritatea zgomotoasa si lacrimoasa a vocilor africane atinse de bautura, isi pocneau unii altora palmele ca pentru a se felicita pentru o gluma buna. Le priveam costumele, dintr-o stofa foarte fina, si cefele care formau inele de grasime pe gaturile groase. Stiam ca in Africa, mai mult decat oriunde, realitatea se combina perfect cu grotescul: “malnutritie”, “mizerie absoluta” si cefele astea! Chiar si un ziarist foarte angajat – indarjit – nu ar fi cutezat sa sublinieze un contrast atat de abrupt. Si totusi… Mi-am imaginat aceste cefe lucioase in jurul meu in lift, multiplicate de oglinzi, mi s-a facut greata si am fugit.
Si iata-ma pedepsit, condamnat sa astept consumarea unui coit. Din ascunzatoarea mea, vad chiar figura femeii asezata in patru labe, ochii ii sunt pe jumatate inchisi, maxilarul inferior ii atarna, descoperindu-i limba si dintii…
Mozaicul rapid al memoriei mi-a adus inapoi trecutul din urma cu 25 de ani. O femeie violata de niste soldati, imobilitatea mea de prizonier, asteptarea… Caleidoscopul vietii a reprodus acea noapte indepartata din nordul Angolei, transformata insa intr-o farsa: o muiere planturoasa, organizatoarea “evenimentelor culturale”, se lasa posedata de un tanar pictor din Kinshasa, caruia ii va lansa expozitia la Paris sau Bruxelles. Iar eu sunt incarcerat intre doua ghivece de plante agatatoare. Imi vine sa rad de toate astea: Istoria se joaca mai intai ca drama, iar apoi se repeta intr-o comedie bufa. Chiar si mica noastra istorie personala…
Volumul, in traducerea lui Dan Radu Stanescu, va aparea la Editura Polirom.