Iustiniada

Ii cer scuze Ruxandrei Cesereanu pentru faptul de a-i imprumuta acest termen pe post de titlu al actualului “Portret…”, dar mi s-a parut cel mai potrivit pentru a-l aseza deasupra unui articol cu doua tinte asumate pe deplin: ma refer in primul rand la demersul editorial de a aduna in editie definitiva opera lui Iustin Panta*, apoi ma reintorc la profilul rubricii noastre, pentru a face portretul artistului la tinerete…

Sunt din ce in ce mai convins ca Editura Vinea, cel putin in ceea ce priveste poezia romana contemporana, “e pusa pe facut canon”, intr-o concurenta relativa cu Editura Muzeului Literaturii Romane. Este nevoie de ceva curaj (dar si de stapanire a “obiectului”) pentru a edita elegante “opere complete” ale unor autori contemporani. Riscurile sunt, cel putin pentru cei “din bransa”, foarte clare: literatura este domeniul unde concurenta are parte de cea mai mare doza de orgoliu personal, unde fiecare victorie poate stimula o ura eterna. Pe de alta parte, figura autorului contemporan pluteste undeva intr-o zona a incertitudinii, atat axiologice, cat si sub raportul receptarii…

Recunosc faptul ca nu citisem decat primul volum de poeme al scriitorului sibian Iustin Panta si pe cel scris in colaborare cu Mircea Ivanescu (unde ma interesa mai mult maestrul, incercand sa-l ghicesc in spatele randurilor). Cele doua volume ample publicate la Vinea mi-au dat ocazia unei revelatii de grad maxim, asa cum am inceput sa am din ce in ce mai rar.

“Poet al obiectelor”, cam aceasta ar fi sintagma sub care critica de intampinare l-a asezat pe tanarul Iustin Panta, alaturi de aceea de “discipol al lui Mircea Ivanescu”: sunt intr-adevar coordonate ce delimiteaza un univers ciudat, obiectual, livresc, aparent banal, dar care nu reusesc sa cartografieze acest teritoriu.

“Dupa ce am mai pus cateva lemne pe focul din soba,/ Ce frumos arde focul tau, a spus ea./ Am stat un timp si-am vorbit despre lucruri simple./ Dar cuvintele Ce frumos arde focul tau, tonul vocii,/ gestul sapiential/ si bland al capului, mai ales pronumele <<tau>> -/ toate astea au ramas: linistea si simplitatea adanca/ a lucrurilor;/ iarasi: numai lucrurile simple nu dezamagesc niciodata./ Este scena care a provocat peste alte cateva saptamani/(…)/ intamplarea dintr-o noapte, in cartierul meu de la marginea orasului/ cand o pana de curent ne-a lasat in intuneric, singuri,/ in camera stramta./ Nu aveam la indemana decat jarul tigarii si brusc/ am simtit nevoia sa-i vad fata./ Si atunci i-am purtat tigara in jurul chipului -/ figura ei era, cufundata in fumul si lumina aproape/ inexistente ale tigarii, doar un halou, fata ei mai reprezenta doar privirea./ Cred ca suntem prieteni acum, i-am spus in camera/ din cartierul de la marginea orasului,/ era replica mea la Ce frumos arde focul tau”.

Este un poem care deschide definitiv, cred, drumul poeticii si poieticii lui Iustin Panta: lucrurile contin, sub aparente cruciale, legaturi primejdioase cu destinul, legaturi ce trebuie, daca nu descoperite, cel putin aproximate de catre poet. A recunoaste aceste legaturi este poate farmecul vietii si al literaturii…

Daca, la inceput, obiectul dadea nastere asocierilor epice, in maniera profund m.ivanesciana (unica diferenta fiind ca la maestru aventurile au loc intotdeauna intr-un trecut “visat”), el evolueaza in fiecare volum spre o falsa saga metafizica, incercand de fapt sa stabileasca relatia exacta dintre interiorul psihic, exteriorul verbal si o realitate supusa celor doua. Trecutul “se intampla” tocmai pentru ca ulterioritatea sa aiba loc, iar poetul priveste acest determinism cu uimirea, dar si cu priceperea, unui cronicar de razboi asistandu-l pe Gengis Han la construirea unei piramide din cranii…

*) Iustin Panta, Obiecte miscate, 2 vol., Editura Vinea, colectia “Editii definitive”