Ivoriu pe catifea

Spiru Vergulescu pregatise in vara lui 2004 o ampla expozitie cu caracter retrospectiv la Palatul Mihail din Craiova, pentru a-si aniversa, in septembrie, al 70-lea an de viata si aproape un sfert de veac de creatie si de casatorie cu violoncelista Gunka. Dar nu a mai putut ajunge la Muzeul din Craiova dinspre Slatina, unde locuia si lucra, din 1989, in lunile calde ale anului.

Fermecatorul personaj “de Curte-Veche”, drapat in vesminte somptuoase, pasind calm si surazator alaturi de impodobita Gunka, se lupta acum cu urmarile unui atac cerebral. Artistul a devenit deja personajul unei biografii romantate, iar in 2006, casa din Slatina, unde deja se prefigura in aranjamentul artistului o colectie memorialistica, a fost declarata Muzeul Spiru si Gunka Vergulescu.
Pictorul se trage din stramosi veniti de la lacul Ohrid si popositi in Slatina natala. Vergulescu a avut o stea a destinului cu totul romanesca in copilarie si tinerete. A fost crescut, fara sa fie infiat, de catre “mama Aglaia”, pe care o venereza pentru grija pe care i-a aratat-o in urmarea vocatiei sale artistice. Femeia aceasta, care vindeca copii cu rugaciuni si alte practici batranesti, nu a apucat sa-l vada pe Spiru terminand Institutul “Nicolae Grigorescu” si nici pe sotia sa Gunka, muziciana nevazatoare, venita din Bulgaria. Dupa 1959 pictorul face din sotie o muza deplina a artei sale si aproape unicul chip, in afara de autoportrete, care apare in registrul sau iconografic.
Un carton sau o panza, nu de mari dimensiuni, semnate Vergulescu sunt inconfundabile pe o simeza colectiva. Astfel, Spiru va ramane, indubitabil, prin cadrele sale, tandrul transfigurator al privelistilor urbane. Acest gen predilect al pictorului si tratamentul “cloazonat” al pastei colorate ii convoaca totusi mental, drept rapeluri culturale, pe Utrillo, Van Gogh ori Tonitza. Mai trebuie insumata componenta metafizic-suprarealista invecinata cu miraculosul “marilor naivi” in privirea aruncata asupra lumii de catre Spiru Vergulescu. Iar lumea este pentru el, ca la Utrillo, o strada… Voiajele reale sau reveriile pictorului conserva extraordinara memorie a caselor si a colturilor pitoresti dintr-o multime de orase autohtone si europene. Vergulescu confera o atmosfera de mineral organic, de ambra rece – marca sa incontestabila – motivului de veduta urbana, intotdeauna pustie. Pasta sa groasa, cretoasa, iradiaza o lumina egala. Tonurile absolut personale ale valorilor de alb, griurile sinilii si pamanturile stralucesc mocnit, semiopalescent, agatizat. Apoi masele acestea de culoare sunt incondeiate cu ductul senzual al conturului, intr-o negrabita broderie florala. Desenul practicat de Vergulescu peste culoare, cu unica maiestrie in pictura noastra de gen, scoate din realitate pretextul cel mai banal al instantaneului citadin, si-l face, pentru placerea ochiului nostru, un fel de brocart al picturii.