Japonia după cutremur

Haruki Murakami este, în momentul de față, cel mai citit și mai
tradus scriitor japonez din lume. Fenomen editorial în arhipelagul
nipon (“1Q84”, volumul său din 2009, s-a vândut, doar în Japonia,
în patru milioane de exemplare, iar în China, la sfârșitul lui
2010, avea cel puțin cinci ediții pirat), candidat de ani buni la
Premiul Nobel (în 2007, toată suflarea îl vedea ca pe candidatul cu
cele mai multe șanse la lauri, editorii săi străini treceau, fără
tresărire, pe coperta a patra a traducerilor sale: “H.M., viitorul
Premiu Nobel”; luase deja Premiul Franz Kafka, distincție care îi
încoronase și pe nobelizații Harold Pinter și Elfriede Jelinek).
Murakami cel bun (spre deosebire de răul Murakami, adică Ryu) a
avut și la noi o serie de autor, la Editura Polirom, care i-a
publicat, în decursul anilor, cele mai importante opere: “Dans dans
dans”, “Salcia oarbă, fata adormită”, “Iubita mea, Sputnik”, “În
căutarea oii fantastcice”, “Elefantul a dispărut”, “În noapte”,
“Kafka pe malul mării”, “La capătul lumii și în țara aspră a
minunilor”, “Undergound” ș.a. Fiind perceput ca, mai degrabă,
degajat decât “angajații”, scriitoricește, care stau aproape de
sufletul juraților suedezi, probabil că Haruki Murakami va mai avea
serios de așteptat bunăvoința decidenților Nobel. Asta dacă aceștia
nu se vor uita mai atent la opera sa trecută, la
reportajul-eseu-roman despre tragedia din metroul de la Tokyo
(“Underground”) și la, vai, atât de actualul și de răscolitorul
“După cutremur”. Mesajul “umanist” și concluziile generalizante,
tonul sacerdotal și sforăielile moralizante îi fac, într-adevăr,
lipsă, dar nuanțele, în ordine profund umană, ale tragediei
individuale sunt copleșitoare.
Născut în 1949, Murakami se va îndrăgosti de timpuriu de
cultura americană, va deschide un club de jazz în Tokyo și, după
câteva escale ale autoexilului în sudul Europei și după câteva
romane de succes internațional, se va stabili în SUA, unde îi va
traduce pe Scott Fitzgerald, John Irving și Raymond Carver (cel mai
mare prieten literar pe care l-a avut vreodată, după propriile
declarații).

După marele seism de la Kobe, din 17 ianuarie 1995, Murakami,
bulversat de consecințele sinistrului, se va întoarce definitiv în
Japonia și va scrie acest “După cutremur”, o culegere de șase
nuvele (Un OZN aterizează în Kushiro, Peisaj cu fier de călcat,
Toți copiii Domnului dansează, Thailanda, Broscanul salvează Tokyo,
Plăcinta cu miere). Nu este nici o panoramă asupra unei lumi
postapocaliptice, nici un tratat de supraviețuire, ci o însăilare
de destine individuale, o culegere de povești, oscilând între
duioșie și burlesc, care relatează felul cum cutremurul poate nărui
și, simultan, reclădi speranța în dragoste. Sau în viitor.

Soția lui Kamura vede cutremurul pe ecranul televizorului și
înțelege, dintr-o dată, sub semnul unei prăbușiri interioare, că
soțul ei nu mai înseamnă nimic pentru ea, așa că îl părăsește fără
să spună o vorbă. Alte personaje, dimpotrivă, văd, printre ruine,
cum le înmugurește în suflet iubirea, ca o nevoie de compensare a
dezolării din jur. Sau, ca în cazul mărunt funcționar din capitala
Imperiului, cum o ființă fantastică (broscanul providențial) se
poate arăta izbăvitor, prevestind tragedia și salvându-l și pe el
și pe mulți dintre semenii săi de cutremurături.
Acum, înainte de 11 martie 2011, broscanul a lipsit de la
datorie. Nu credem, însă, că vocea blândă a lui Murakami va proceda
la fel.