Japonia sau răzvrătirea zeului din flori/ de Marius Vasileanu

Salba de catastrofe petrecute zilele trecute în Japonia mi-a amintit de un haiku scris de neasemuitul Matsuo Basho:

…Și fiindcă am avut șansa să studiez câte ceva din spiritualitatea acestui popor, mă întreb dacă japonezii și-au mai păstrat puterea de a căuta zeii existenți în fiece element al naturii. Evident, întrebarea este retorică. După cum se știe, poate, în credința populară japoneză, concretizată abundent în șintoism, nu există vreo diferență ontologică între zei, om și natură. Toate elementele creației sunt “impregnate” de entități supranaturale numite “kami”. Aceste entități pline de mister și de echivoc au capacitatea de a distruge, dar și pe aceea de a crea. Kami se manifestă în elementele naturii, în plante, animale, oameni. De unde și modalitatea de întâmpinare cu care le este dator omul: solemnitate, seninătate, venerație – tocmai cuvintele cu care poți descrie comportamentul multor japonezi, astăzi, în fața dezastrelor. Toate aceste entități, kami, sunt locuite de o forță numită “tama”. Această forță, această energie, este imprevizibilă: poate fi bună, senină, plină de armonie, după cum poate fi dură, sălbatică și neasemuit de violentă. Omul este capabil să stăpânească aceste forțe prin acțiunile rituale. Desigur, aceste forțe sunt regăsite și în sufletul omului…

Cum se explică în acest context ieșirea publică (televizată) neașteptată a împăratului? Se știe că ultima apariție (prin radio) de această natură s-a petrecut acum mai bine de șase decenii, la finele celui de-al doilea război mondial – prin celebra declarație de capitulare din 15 august 1945 citită de Hirohito, tatăl actualului împărat Akihito. În tradițiile asiatice împăratul semnifică încă liantul între Cer și Pământ. Civilizația japoneză, profund influențată de chinezi începând din secolul VII, a păstrat în mod evident această semnificație. Discreția împăratului, numit de japonezi și “Fiul Cerului”, presupune anumite complicate ritualuri care se mai manifestă și astăzi în intimitate. Apariția sa publică – chiar în această ipostază lumească în care citește un comunicat “politic” (foto) de încurajare a compatrioților/supușilor – aduce însă și o semnificație profundă, nevăzută: element fundamental al acestui axis mundi care străbate Cerul – Omul – Pământul, împăratul a ieșit în public în acest moment pentru a readuce supușii la (a le reaminti despre) esența lor naturală. De aceea se poate vorbi despre o re-centrare simbolică pe care o operează această apariție publică a împăratului…

Dar spiritualitatea japoneză mai înseamnă și buddhism pentru un serios procent din populație. Iată o mică istorie (reală).

În fiecare început de an, pe 1 ianuarie, japonezii comemorează plecarea din această lume a unuia dintre cei mai însemnați maeștri ai buddhismului zen: Tetsugen Doko (1630-1682). Deoarece sutrele buddhiste nu se găseau decât în limba chineză la acea vreme, Tetsugen a hotărât publicarea acestora în japoneză, ceea ce presupunea o muncă uriașă și un efort financiar pe măsură. Plănuia o ediție în șapte mii de exemplare, folosindu-se de aproximativ 60.000 de plăcuțe-matriță din lemn. Pentru asta trebuia într-o primă instanță să adune o adevărată avere.

Zis și făcut: a început să călătorească prin țară pentru a strânge banii necesari. A primit oarece sume mai importante de la câțiva donatori generoși, dar majoritatea banilor i-a adunat călătorind timp de zece ani prin întreaga Japonie. În momentul în care avea deja suma necesară, s-a întâmplat ca râul Uji să se reverse, producând imense pagube. A urmat, desigur, foamete. Înțeleptul Tetsugen nu a avut nici o reținere: a luat toți banii strânși cu multă trudă și i-a cheltuit pentru salvarea oamenilor.

A pornit apoi din nou să strângă banii. Când suma necesară a fost refăcută, țara a fost bântuită de o cumplită molimă. Tetsugen nu a stat deloc pe gânduri: a cheltuit iarăși toți banii pentru ajutorarea semenilor. A pornit apoi, pentru a treia oară, să adune bănuț cu bănuț suma necesară. Și abia după 20 de ani de când avusese ideea traducerii dorința i-a fost îndeplinită. Plăcuțele de lemn cu ajutorul cărora a fost tipărită prima ediție japoneză a sutrelor buddhiste pot fi văzute și astăzi în mănăstirea Obaku din Kyoto.

Japonezii își învață copiii că înțeleptul Tetsugen a editat în realitate trei serii ale sutrelor: primele două sunt însă invizibile și, evident, mult mai importante decât seria vizibilă…

Iată de unde acest comportament impecabil, coerent, demn, în care onoarea, respectul, cultul muncii, sunt exemple pentru întreaga umanitate, cu atât mai mult pentru români. Iată de ce acești oameni pentru care “așchia de timp este cel mai prețios diamant” (conform maestrului Takuan) sunt astăzi în centrul admirație noastre. Nici nu poți gândi altfel dacă te racordezi la esența care, precum o apă freatică, ne străbate pe toți conform altui haiku compus pe patul de moarte de înțeleptul Hoshin:

“Vin din splendoare
Și mă întorc în splendoare
Ce-i asta?”