Jihadul periferic

Departe de orice obsesie rasista sau cruciata, revin asupra “chestiunii islamice” pentru a raspunde la intrebarea care ii framanta, oricum, pe multi: a devenit lumea araba o amenintare pentru occidentalii de traditie iudeo-crestina? Am auzit, in mediu diplomatic, o alta intrebare, cu pretentii de gluma: “Ce au in comun tarile arabe?”. Raspunsul corect era: “Limba”…
De cand cu razboiul irakian, pomenitele state mai au insa de impartasit ceva: un tot mai concertat antiamericanism. Stim ca o cauza nu capata prestigiu si eficienta daca se bazeaza doar pe contestartie. Conform acestei logici, am fi indreptatiti sa banuim ca, dupa inevitabila schimbare a regimului de la Bagdad, lumea araba se va intoarce la clasicele sale diviziuni. Dar daca aceasta supozitie este inexacta?
E posibil ca elitele din statele respective sa considere ca victoria americana in Irak le ameninta oricand. Sub vechea frazeologie dedicata “stabilitatii”, ele au deja interesul de a ramane laolalta, impotriva unui pericol deopotriva iminent si probabil. Or, singura riposta la indemana respectivelor grupuri dominante ramane, din pacate, actiunea terorista. URSS nu le mai poate furniza tehnica de lupta, ca pe vremuri Vietnamului. SUA controleaza comertul mondial cu arme si, daca strecori in secret vreo achizitie relevanta, poti ajunge, tocmai prin acest fapt, pe lista neagra a posesorilor de jucarii interzise.
Intre a fi schimbati pentru ca nu se pot apara si a fi schimbati pentru ca o pot face, liderii lumii arabe se vor trezi in stransura unui cerc vicios, din care se vor elibera in trei feluri: 1. pactizand neconditionat cu SUA; 2. incercand sa izoleze diplomatic SUA printr-un balet de aliante la vedere cu UE si statele nealiniate sau 3. prin instrumentarea unei gherile teroriste la scara planetara. Prima ipoteza este incerta, fiindca implica acceptarea unui nou “imperialism” si consecintele domestic excesive ale concesionarii faimoaselor rezerve de hidrocarburi pe care se sprijina puterea establishment-ului arab. Cea de-a doua are farmecul inteligentei tactice, fara a oferi garantii durabile, de vreme ce relatia europenilor cu americanii si interesele financiare ale nealiniatilor vor redeveni actuale in etapa postconflict. Cat de veridica ramane, atunci, ipoteza nr. 3?
Prea putin, si iata de ce. Guvernele arabe nu au posibilitatea de a sustine fatis retelele integriste. Vremea terorismului de stat, in lugubra descendenta a unui Stalin, a trecut ireversibil. Daca ar face-o, ar arunca lumea in aer (cu ei cu tot). Dar mai ales ar pierde batalia morala la nivelul societatii civile mondiale. In aceste conditii, legatura dintre cutare lider si celulele extremiste e obligata sa ramana, pe cat posibil, ascunsa. Iata o veste buna pentru securitatea spatiilor publice din capitalele apusene. Si asta pentru ca, in absenta unui sprijin politic oficial, gruparile teroriste nu detin, cel putin deocamdata, capacitatea de a se organiza ca “internationala islamista”.
Au pierdut aceasta sansa acum doua decenii, cand revolutia islamica din Iran si-a ratat vocatia “universala”. E drept ca socul rasturnarii de la Teheran a produs un recul treptat al liderilor proocidentali din spatiul islamic, favorizand implicit promovarea fortelor radicale. Asasinarea lui Anwar el-Sadat in 1981, victoria – anulata – a FIS in Algeria, instalarea mujahedinilor afgani in vidul postsovietic, progresia Hamas-ului palestinian, a Hezbollah-ului libanez si a Refah-ului islamist din Turcia sunt ilustrarile cele mai frapante ale acestui fenomen. In aceeasi ordine se inscriu, desigur, si atentatele directe impotriva societatilor occidentale, culminand cu 11 septembrie 2001. Cu toate ca lumea araba de dupa alungarea sahului s-a orientat spre sharia (tot asa cum Iranul nu s-a “persianizat”, inscriind in noua sa constitutie dreptul viitorilor conducatori ai revolutiei de a nu fi iranieni), islamul radical a fost confiscat de revendicarile nationaliste, nereusind sa suscite o veritabila solidaritate panaraba.
Replierea islamismului asupra unor agende locale a stimulat aparitia unui alt soi de radicalism, focalizat pe o viziune militant sunita, supranationala si ultraconservatoare: Al-Qaeda pare sa fie, aici, exemplul perfect de “globalizare” a fanatismului musulman “postmodern”. Noutatea acestei ideologii deocamdata embrionare consta in depasirea conceptului de “stat islamic” in directia mobilizarii generale a ceea ce analistii numesc “jihadul periferic” (Bosnia, Cecenia, Casmir, Afganistan, Filipine etc.). Exportarea “razboiului sfant” in afara Orientului Mijlociu pare sa fie principala diversiune strategica a feluritilor Osama Bin-Laden inrolati sub drapelul Profetului. Sa ne asteptam, prin urmare, la o lupta dura, dar sa nu mai privim numaidecat spre mult hulita si, pana la urma, civilizata “lume araba”. Timpurile s-au schimbat.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar