Jobenul cu porumbei

O imagine a copilariei trebuie sa cuprinda si spectacolul circurilor care isi anuntau sosirea cu cate o parada zgomotoasa cu sau fara animale. Daca priveai atent puteai distinge consistenta si dimensiunile iluziei care intra cu huiet pe Strada Mare.

Erau insi pe picioroange ascunse sub fuste pestrite, il vedeai pe rupatorul de lanturi – cine isi mai aminteste de unicul Titi Boldescu? -, erau clovnii cu gura pana la urechi si nasul borcanat, erau saltimbanci si contorsionisti iar in mijlocul lor, intr-o insula de tacere, pasea enigmatic, cu pelerina si joben negru, pentru a pune in evidenta ghetrele, plastronul si obrazul sau de var, pasea grav iluzionistul. Daca te gandesti bine, iluzionistul ar fi putut sa se descurce si fara context, cu o singura conditie, sa-si fi luat in serios propriile iluzii. Cum astfel de personaje sunt rare si cum nici unul dintre ei nu poate fi sigur suta% pe ceea ce face, mai toti accepta uneori chiar in sila, compania circarilor de rand. O accepta pentru ca stie prea bine ca in toata harmalaia, gesturile sale grave, ceremonioase, tinuta, poza, eleganta venita parca din alta lume, poate si aceea doar o iluzie, dar consemnata, privirea cercetatoare dar care nu spune nimic si cine mai stie cate trucuri sau deprinderi, ii asigura un loc anume – centrul atentiei. Una este sa scoti porumbei din joben in podul casei, unde acestia umbla in voia lor si alta e sa o faci inconjurat de caraghiosi care se dau peste cap sau se scuipa in cap, doar-doar vor reusi sa atraga atentia asupra lor. Atentia publicului este indreptata asupra lui pentru ca el e altfel.

Derizoriul, comicul, gafaiala, ridicolul si prostia la gramada constituie cel mai bun fundal pentru un scamator in plin proces de transformare in magician. Uneori, spectatorii satui de agitatia fara rost a comicilor si saltimbancilor sunt gata sa-i acorde tot creditul numai sa aiba sansa de a fi contemporani cu un magician. Sau cine stie, poate chiar cu un mag adevarat.

In acel moment greu al vietii sale, momentul succesului, scamatorul nu mai are alta cale de urmat decat aceea a singuratatii. Va scoate porumbei din joben si panglici pe gura si va zambi enigmatic sugerand ca este in stare sa transforme apa in vin si sa mearga pe ape…

N-o va face niciodata pentru ca, intre altele, este si riscant, in schimb va cauta cete din ce in ce mai numeroase de saltimbanci, pehlivani si monstri pentru a se pune cat mai limpede in contrast. Iluzopistul nu topaie, nu behaie, ii lasa pe altii sa o faca, el fascineaza. Atat. O lume obosita de grotesc se incredinteaza iluziei, fiind ea insasi coautoare a fenomenului, pentru ca nu este chiar atat de simplu sa fii fericit ca exista cineva care scoate gugustiuci din palarie. Mai mult decat atat, iluzionistul exista, iar privitorii ii sunt contemporani. Inchipuiti-va, contemporani cu el!

Toate acestea pot face parte dintr-o imagine a copilariei. Chiar si din copilaria unei societati. Dupa atatia ani de la nasterea plina de durere a noii lumi s-ar cuveni sa intram intr-un proces de maturizare si sa atingem pamantul cu picioarele noastre. Pana la urma si iluzionistii fac parte din circ. Sunt parte din aceeasi harmalaie care ne ocupa viata. Nu doar fac parte din carnaval, uneori il pun la cale, intotdeauna sunt singurii castigati din caruselul confuziilor. Maturitatea nu mai ingaduie multe dintre “ametelile” copilariei, indeobste e reticenta la amagire. Un cuvant care este inrudit cu magia, chiar daca ea ne place “la nebunie”.

Se stie ca poate fi amagita toata lumea dar nu pentru mult timp, dupa cum pot fi amagiti cativa pentru totdeauna. Secretul consta in trasul de maneca al tuturor de catre toti. Este unul dintre putinele mecanisme democratice verificate care asigura iesirea din iluzie. Asta nu inseamna ca se inchide circul. Circul continua dar va fi doar un spectacol, iar scamatorul va avea sansa sa scoata porumbelul si pe gura, nu doar din joben.