Julie și Julia/de Julie Powell

Julie Powell a ieșit din anonimat, devenind o celebritate în spațiul virtual, în anul 2002, când a demarat Proiectul Julie/Julia, care însemna prepararea celor 524 de rețete din cartea de bucate a Juliei Child, Mastering the Art of French Cooking. Consemnând zilnic pe blog, timp de un an, aventurile gastronomice prin care a trecut, Julie Powell le-a adunat apoi într-o carte, publicată în 2005 și intitulată Julie și Julia, care a fost întâmpinată foarte bine de criticii literari ai celor mai mari ziare și reviste din America, și nu numai.

Julie Powell a apărut în numeroase emisiuni difuzate de posturi naționale de televiziune – „Good Morning America“ (ABC), „The Early Show“ (CBS), „The Martha Stewart Show“, „Iron Chef America“ (Food Network) – și a semnat articole în Bon Appétit, Food and Wine, Harper’s Bazaar, New York Times, Washington Post și altele.

I-a fost decernat de două ori Premiul „James Beard“ și i s-a acordat un grad onorific de către Le Cordon Bleu din Paris. De asemenea, a fost prima autoare premiată cu Overall Lulu Blooker Prize for Books.

Dar cea mai bună prezentare și-o face autoarea însăși:

„Julie Powell s-a născut și a crescut în Austin, Texas, acolo unde l-a și cunoscut pe soțul său, Eric. După un timp foarte, foarte îndelungat, în care a muncit ca salariată temporară, acum scrie îmbrăcată în pijamale, în Long Island City, din apartamentul ei de la mansardă pe care îl împarte cu Eric, cu Robert, câinele lor, cu pisicile Maxine, Lumi și Cooper, precum și cu șarpele lor, Zuzu Marlene.“

 „Atât de amuzantă, încât râzi în hohote.“ (Boston Globe)

„Un festin, o călătorie și o minunăție.“ (Elizabeth Gilbert, autoarea cărții Mănâncă, roagă-te, iubește)

„O carte cu adevărat bună.“ (Washington Post Book World)

Cartea a fost ecranizată în 2009, scenariul și regia filmului fiind semnate de Nora Ephron. În rolurile principale au fost distribuite Meryl Streep (Julia) și Amy Adams (Julie).

Ajunsă la vârsta de 30 de ani și împotmolită într-o slujbă de secretară la o agenție guvernamentală care are ca scop „umplerea golurilor lăsate de căderea Turnurilor Gemene“, Julie are parte de o întâlnire care îi va schimba viața. Nu e o întâlnire de amor, căci îl are pe Eric, nu e o întâlnire cu extratereștri, nu, e o întâlnire simplă – cu niște rețete. Numai că rețetele nu sunt simple și nici puține. 524 de rețete franțuzești, prezentate – uneori, nu tocmai clar – de neconformista Julia Child în cartea sa de bucate Mastering the Art of French Cooking. Pentru a ieși din rutină, Julie se pune pe gătit și, la sugestia tolerantului și iubitorului ei soț, Eric, începe să consemnze aventurile gastronomice pe un blog, spre deliciul cititorilor ei. Rețetele se succed amețitor, cu gusturi și arome din ce în ce mai diverse și mai complicate, ajungând în cele din urmă să devină una singură: rețeta bucuriei. Arta gătitului se transformă, treptat, într-o adevărată artă de a trăi frumos, iar întâlnirea dintre Julie și Julia capătă valoarea pe care o au toate întâlnirile semnificative din viețile noastre, atâta vreme cât acestea deschid drumuri noi.

Teribil de amuzantă, ironică și autoironică, Julie Powell învață să gătească și, totodată, ne învață că lucrurile mărunte sunt la îndemâna noastră, într-o farfurie, precum și în oamenii care ne iubesc și ne rămân alături cu perseverență.

365 de zile, 524 de rețete, o micuță bucătărie de apartament – sau despre cum o fată și-a riscat căsnicia, slujba și sănătatea mintală de dragul deprinderii artei adevăratei vieți

Ziua 1, rețeta 1

Drumul către iad este pavat cu praz și cartofi

După știința mea, singura dovadă care să susțină teoria conform căreia Julia Child a gătit pentru prima dată supă Parmentier în timpul unui episod de astenie este existența propriei rețete. Scrie că supa Parmentier – un fel franțuzit de a numi supa de cartofi – „miroase bine, are gust bun și este cel mai simplu de preparat fel de mâncare din lume“. Este prima rețetă din prima carte pe care a scris-o. Admite că poți adăuga morcovi, broccoli sau fasole verde dacă vrei tu neapărat, dar nu-i deloc musai dacă îți dorești ceva simplu ca bună ziua.

Simplu ca bună ziua. Sună ca o poezie, nu-i așa? Sau ca remediul perfect recomandat de vreun doctor.

Dar nu asta îmi recomandase doctorul. Doctorul – ginecologul meu, mai precis – îmi recomandase un copil.

— În cazul tău sunt niște probleme hormonale, chisturile ovariene despre care știai. Plus că, la urma urmei, te apropii de treizeci de ani. Privește lucrurile și altfel: niciodată n-o să fie momentul potrivit.

Nu era prima dată când auzeam asta. Mi se tot spusese de vreo câțiva ani, de când îmi vândusem câteva ovule pentru 7.500 de dolari, ca să-mi plătesc datoriile acumulate pe cardul de credit. De fapt, asta a fost a doua oară când am procedat astfel – un fel amuzant de a spune, de vreme ce atunci când te trezești din anestezie cu mai puțin de o duzină de ovule lipsă și te îmbraci, te așteaptă la recepție un cec de mii de dolari cu numele tău pe el. Prima oară a fost acum cinci ani, când aveam 24, eram săracă lipită și nu-mi păsa de nimic. Nu plănuisem s-o mai fac o dată, dar trei ani mai târziu m-a sunat un doctor cu un accent european incert, care m-a întrebat dacă nu m-ar interesa să mă duc în Florida pentru a doua dată, întrucât „clienții noștri au fost foarte mulțumiți de rezultatele primei dumneavoastră donații“. Donarea de ovule este încă o tehnologie nouă, cu care sistemele noastre legale și morale nu au reușit să țină pasul; nimeni nu știe dacă donatoarele de ovule vor fi date în judecată peste zece ani pentru pensie alimentară sau ceva de genul ăsta. Așa că discuțiile despre asta tind să fie înțesate cu formulări imprecise sau eufemisme. Consecința acestui telefon a fost că niște părticele din mine alergau prin Tampa sau pe altundeva și că părinții lor erau suficient de mulțumiți de el sau ea, încât doreau să-și facă un set. Latura mea cinstită voia să țipe:

— Stați, nu, când o s-ajungă la pubertate, o să regretați asta!

Dar 7.500 de dolari erau mulți bani.

Oricum, abia la a doua recoltare (chiar o numesc „recoltare“; clinicile de fertilitate, se pare, folosesc o groază de termeni vag apocaliptici) am descoperit că aveam sindrom polichistic, ceea ce, deși suna îngrozitor, nu însemna decât că aveam s-ajung păroasă și grasă și că trebuia să iau tot felul de medicamente ca să rămân însărcinată. După cum se vede treaba, n-am scăpat de jargonul ăsta al obstetricienilor, care aduce cu unul sectant.

Bun. De când am fost diagnosticată cu sindrom polichistic, acum doi ani, doctorii m-au tot bătut la cap în legătură cu perspectiva de a rămâne însărcinată. Până și binevoitorul meu ortoped încărunțit mi-a ținut poliloghia cu 30 de ani (cine mai are la 29 de ani hernie de disc?).

Cel puțin ginecologul avea o preocupare pentru părțile mele intime. De aceea, m-am ținut eroic și n-am căzut pe spate când a spus asta în timp ce ștergea speculul. Când a plecat totuși, am aruncat cu unul dintre balerinii mei albastru-închis înspre locul în care tocmai stătuse. Tocul lovi cu o bufnitură podeaua, lăsând o urmă neagră, apoi pantoful ateriză pe dulap, unde dărâmă un borcan cu tampoane de vată. Am început să culeg toate tampoanele de pe dulap și de pe jos și să le îndes înapoi în borcan, când mi-am dat seama că le contaminasem deja, așa că le-am lăsat într-un maldăr lângă alt borcan farmaceutic plin cu ace; dup-aia m-am strecurat iar în costumul meu stil anii ’40 de care fusesem atât de mândră în acea dimineață, când Nate, colegul de serviciu, aruncând un ochi spre decolteul meu, mi-a zis că îmi subțiază talia, și care, în drumul dinspre sudul insulei Manhattan spre Upper East Side, într-un vagon al trenului 6 fără aer condiționat, se pătase de la transpirație și se șifonase. Apoi, am tulit-o afară din încăpere, cu taxa de 15 dolari pregătită în mână, gata să mă fac nevăzută înainte să-și dea seama cineva că devastasem locul.

De îndată ce am intrat la metrou, mi-am dat seama că aveam o problemă. Chiar înainte să ajung la turnicheți, am auzit un vuiet de jos, din subteran, un ecou surd care cuprindea pereții cu gresie ai metroului și am văzut apropiindu-se ceva mai mulți călători decât s-ar fi plimbat în mod obișnuit agale pe peron. Un iz înțepător și neplăcut stăruia în aerul fetid. La intervale destul de lungi, prin stație se făceau anunțuri, dar niciuna dintre aceste bălmăjeli nu era urmată de sosirea vreunui tren în stație, și asta pentru mult, mult timp. Împreună cu toți ceilalți, mă aplecam dincolo de marginea de siguranță a peronului, în speranța de a întrezări luminile galbene și palide ale trenului, lucind în lungul șinelor, dar tunelul rămânea întunecat. Miroseam ca o oaie plouată și nervoasă. Picioarele mele, pe tocurile bleumarin, cu fundițe la degete, mă dureau amarnic, ca de altfel și spatele, iar peronul era atât de aglomerat, încât în curând am început să mă tem c-ar putea cădea cineva de pe margine pe șine – poate chiar eu sau poate persoana pe care aveam s-o împing în timpul crizei mele psihotice iminente.

Dar atunci, ca prin minune, mulțimea s-a îndepărtat. Pentru o fracțiune de secundă am crezut că duhoarea emanată de costumul meu a atins un nou nivel, letal, dar ocheadele nepăsătoare și amuzate ale celor care se îndepărtau nu erau ațintite asupra mea. Le-am urmat privirea către o femeie scundă, cu părul cărunt, tuns ca în cazul celor cu probleme mentale, și care se tăvălea pe jos chiar în spatele meu. Îi puteam vedea vârtejurile de păr scurt ca pe niște amprente, simțeam o apăsare pe gambe produsă de sentimentul că îmi fusese invadat spațiul personal. Femeia bombănea, aprinsă, ceva pentru sine. Călătorii eliberaseră o bucată din peron de jur împrejurul țăcănitei, urmând probabil instinctul unei turme de antilope care încearcă să scape de o leoaică. Eu eram singura prinsă în cercul gol și periculos, vițelul pierdut, cel mai amărât și schilod animal, care n-a fost în stare să țină pasul cu restul cirezii.

Nebuna începu să-și lovească fruntea cu podul palmei.

— La dracu’! țipă ea. La dracu’! La DRACU’!

Nu mă puteam hotărî dacă era mai prudent să mă retrag spre mulțime sau să rămân unde eram. Aveam un nod în gât în timp ce mi-am întors privirea indiferentă peste șine, către peronul de vizavi, vechiul truc cu așteptarea metroului.

Țăcănita își puse ambele palme pe ciment, în fața ei. „Buf!“, se lovi cu fruntea de podea.

Asta era cam mult, chiar și pentru mulțimea de newyorkezi din jur, care știau firește că metroul și nebunii merg mână-n mână. Bufnitura surdă a țestei lovite de ciment a părut să aibă ecou în aerul încărcat – de parcă își folosise căpățâna rezonantă pentru a chema toți țăcăniții din cotloanele întunecate ale orașului. Toată lumea a tresărit și s-a uitat în jur temătoare. Cu un țipăt am sărit înapoi în mulțime. Țăcănita avea o zgârietură neagră chiar în frunte, ca dâra pe care o lăsase pantoful meu pe ușa ginecologului, dar continua să urle. Trenul a oprit și eu am reușit să mă strecor în alt vagon decât cel în care avusese de gând să se urce nebuna.

De abia după ce m-am văzut în vagon, înghesuită umăr la umăr cu alți călători, cei mai mulți atârnați cu o mână de bara de deasupra capului ca niște vite de la abator într-o mașină frigorifică, mi-am dat seama – de parcă un Dumnezeu omnipotent al orășenilor îmi șoptea adevărul la ureche – că singurele motive pentru care nu mă alăturasem țăcănitei cu păr alb, tunsă băiețește, și nu mă dădusem cu capul de ciment și nu strigasem „La dracu’!“, dintr-un impuls primitiv, erau: (1) că mi-ar fi fost rușine și (2) că nu voiam să-mi murdăresc și mai rău costumașul meu vintage și drăguț. Teama de a mă da în spectacol și nota de la spălătorie, acestea fuseseră singurele lucruri care mă salvaseră de la o nebunie pură.

Atunci am început să plâng. Cu toate că o lacrimă mi s-a prelins pe o pagină din ziarul New York Post pe care îl citea tipul de pe scaunul de sub mine, el doar a pufăit și a răsfoit până la pagina de sport.

Când am coborât din metrou, după o călătorie ce mi s-a părut că durase câteva secole, l-am sunat pe Eric de la un telefon cu taxă, aflat la intersecția dintre Bay Ridge cu Fourth Avenue.

— Hei! Ai luat ceva de mâncare pentru cină?

De la celălalt capăt al firului s-a auzit acel sunet de șuierat printre dinți pe care Eric îl face atunci când se gândește că a dat de belea.

— Trebuia să iau ceva?

— Păi ți-am zis c-o să întârzii pentru că am programare la doctor…

— Așa e, așa e, scuze, nu m-am… Vrei să comand ceva? Sau…

— Nu-ți face griji! O să iau eu ceva.

— Dar o să mă apuc de împachetat de-ndată ce se termină NewsHour, promit.

Era aproape opt și singurul magazin deschis în Bay Ridge era cel coreean, pe colț, între 17th și 3rd. Cred că eram o apariție neobișnuită pe culoarul cu produse, în costumul meu boțit, cu fața mânjită de rimel, stând acolo de parcă aș fi căzut într-o stare de catatonie. Nu-mi trecea prin minte nimic ce aș fi vrut să mănânc. Am înșfăcat niște cartofi, un mănunchi de praz și niște unt Hotel Bar.

Eram uimită și oarecum lipsită de orice voință proprie, de parcă urmăream o listă de cumpărături pe care o făcuse altcineva. Am plătit, am ieșit din magazin și m-am îndreptat către stația de autobuz, dar tocmai pierdusem un B69. Cum era deja noaptea târziu, nu mai venea altul decât peste cel puțin o jumătate de oră, așa că am pornit-o către casă, ducând o pungă de plastic plină cu mănunchiuri negre și înțepătoare de praz.

De abia 15 minute mai târziu, în timp ce treceam pe lângă Școala catolică pentru băieți de pe Shore Road, la o stradă distanță de blocul nostru, mi-am dat seama că, în mod inconștient, reușisem să cumpăr exact ingredientele pentru supa Parmentier a Juliei Child.

Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Curtea veche. Traducere de Răzvan Năstase