Junimea – anii de ucenicie (I)/ de Constantin Stan

Psihologii recomandă ca, după o anumită vârstă, să îți scrii amintirile. Face bine în primul rând memoriei, spun ei, ajutând-o să rămână în funcțiune, și în al doilea rând tonusului tău. Poate că am ajuns, poate că nu am ajuns la acea vârstă la care trebuie să mă apuc să îmi țin mintea în funcțiune, cotrobăind în străfundurile ei după întâmplările vieții, dar ceva, ceva mă obligă din când în când să mă întorc în vremuri mai de demult – dispariția, în ultima vreme, a mai multor prieteni. Abia când realizezi că niciodată nu-i vei mai putea vedea, că nu vei mai putea niciodată schimba o vorbă cu el, te agăți cu disperare de amintirea omului care a fost. Și încerci, din răsputeri, să îți rememorezi fapte, de obicei mărunte și fulgurante, care să-l țină în viață pentru tine. Memoria e și ea un refuz al morții.

Aceste rânduri provin de undeva din foarte departele nostru existențial. Adică din anii studenției, de care, iată, mai e puțin și mă despart aproape patru decenii. Nu am la îndemână nimic prin care să-mi verific buna ținere de minte: nici jurnal, nici însemnări din vremea aceea, nici vreo corespondență. Nu am fost un păstrător nici măcar cu actele sau textele mele, darămite să arhivez orice rând, orice hârtiuță, gândindu-mă la posteritate. De aceea, ceea ce urmează sunt repere exlusiv personale și nicidecum documente reci de istorie literară. Cred totuși că amintirile mele despre perioada studenției, suprapusă momentelor de coagulare a unei generații care vrea să însemne ceva pe lumea asta a noastră literară de îndată ce ea este înjurată, minimalizată, pusă la zid, ceva care produce iritare nu poate fi ceva de care să nu ții seamă sau să te faci că nu există, o pot desluși mai bine.

În toamna anului 1970 începeam aventura studenției mele destul de speriat. Intrasem la “filo” și nu îmi era foarte clar ce aveam să fac cu acest fapt. Pe vremea aceea, dădeau la filologie trei feluri de adolescenți: cei ce se visau scriitori, cei (cele, mai bine zis) care știau că vor deveni profesori fără ca neapărat să-și dorească asta din tot sufletul, și cei care rataseră pe la alte facultăți vocaționale (teatru, mai ales) asumându-și studenția ca o boemă artistică. Scriitor mi-era teamă să mă visez, de profesorat aveam oroare (un bărbat profesor – mai ales de umanioare – era sinonim ratatului), iar cu teatrul nu cochetasem nici la serbările școlare. Lăsam poate vremea să decidă și mă prezentam conștiincios la toate cursurile și seminariile, ocupându-mi restul zilei cu biblioteca facultății sau cu cea universitară. Faptul că eram bucureștean apăsa și mai mult asupra mea. Căminiștii formaseră deja grupuri, veneau, plecau și chiuleau împreună, se tatonaseră și se clarificaseră în nopțile albe petrecute în vreo cameră, în timp ce eu abia dacă schimbam două vorbe, în pauză, cu vreunul din colegi, la o țigară Snagov sau Carpați. Fața ascunsă a studenției la filo mi-era interzisă deși, din când în când, auzeam de grupaje ale unuia sau altuia publicate în nu știu ce revistă, și chiar de plachete sau prezențe în antologii colective de debut, ceea ce mă făcea să bănuiesc că dincolo de amfiteatre, săli de seminar, se croiau lumi viitoare din cuvinte și visuri. Primul care a coagulat această lume a fost Artur Ion Bădița, un oltean din Polovragi, ce arăta și se purta ca un poet. Scria versuri și spera să facă regie, astfel încât gesturile lui erau cele actorului mânuit de regizorul ce se visa; largi și studiate, iar vocea lui nu spunea, ci declama. Altfel, de-o candoare și de-un romantism înduioșătoare! Ei bine, Artur mi-a vorbit despre nopțile poetice din cămin, despre cenaclurile lor de cameră și cred că tot atunci am auzit de grupul deștept și intransigent al unora mai mari. Rețin că primul nume ce s-a insinuat în discuțiile noastre purtate fie în pauzele de bibliotecă, fie în holul mare al facultății lângă statuia lui Densușianu, și, probabil pe aleile Cișmigiului, a fost cel al lui Iova. Iova părea sperietoarea tuturor celor ce citeau sau îndrăzneau să deschidă gura prin astfel de întruniri. Apoi, de numele lui s-au legat celelalte: Gicu (Ene), George sau Țapu (Crăciun), Mircea (Nedelciu). Cu toții căminiști, ultimii trei și în același an. Suficiente date pentru a avea și a face un front comun. Filologia avea pe vremea aceea și un grup să zic așa oficial de scriitori: adică debutaseră și unii publicau constant mai ales în Amfiteatru, revista studențească a acelor ani, în jurul căreia gravitaseră sau mai erau redactori un M.N. Rusu, Coman Șova, Ana Blandiana, Constanța Buzea (până la a trece la România literară), din câte îmi mai aduc aminte. Publicau ca fiind de-ai casei Dan Verona, Dumitru Radu Popa, Paul Drogeanu, Doina Uricariu, Aura Matei Săvulescu, toți studenți la filo în diverși ani de studiu. Cu toții erau instalați într-o literatură gata făcută, fie că era vorba de poezia imnică a lui Verona, fie de proza cu tentă onirică și parabolică. Se cultiva până la sațietate metafora, rostirea, iar atitudinea era cea a poetului inspirat. Aveam să le aud în dese rânduri la cenaclul Junimea din momentul în care un coleg mai mare, Lucian Strochi, care, nu știu prin ce împrejurări, probabil în căutare de ucenici de-ai domniei sale, începuse să mă ințieze în tainele lumii literare filologice în care, după câte aveam să aflu, se duceau lupte crâncene în Junimea și în cenaclurile din cămin. Nu erau numai onirici și imnici, erau și blagieni, și barbiști (ca Andrei Roman), și nichitastănescieni, și esenieni (pe linia lui Dinescu care făcea vogă și ravagii în rândul adolescenților liceelor din Câmpia Bărăganului), și romantici mult întârziați. Procesul de coagulare a unei noi direcții a început prin a-i descuraja pe toți aceștia în cenaclul Junimea. Deseori, nu erau discuții, erau execuții literare, în numele clar al principiului că a scrie așa este o fundătură și că o astfel de literatură este una oficială, care slujește la fel de bine indicațiilor de partid ca și proletcultismul pe vremuri. Iova, Crăciun, Nedelciu, Ene (chiar dacă el era mai rezervat în atitudine, nu era cu nimic mai prejos la judecăți inflexibile față de ceea ce se citea) erau necruțători cu această literatură oficială: adică încurajată, publicată și nu de puține ori lăudată prin revistele literare. În poezie, un reper îmbrățișat cu multă fervoare de Crăciun și Ene era Bacovia, dar Bacovia din Stanțele burgheze, nu cel din Plumb. De-literaturizarea literaturii până la a o aduce la act lingvistic, abolirea genurilor și speciilor literare spre a scăpa de controlul asupra semnificațiilor (de aici, propunerea unui singur “gen” – textul!) și nesupunerea la controlul social al scrisului au fost principalele principii de pe care s-au purtat bătăliile. Este dificil să stabilești “proprietarul” ideilor pentru că ele s-au cristalizat, în opinia mea, pas cu pas în lungile ședințe ale Junimii, în tatonări, aproximări, înaintări și dări înapoi spre a o lua de la capăt în rama istorico-literară pe care o așeza profesorul Crohmălniceanu, sau sub tirul întrebărilor sale aparent simple, dar care obligau la un răspuns mai clar, mai nuanțat.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică. Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.