Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Junimea – anii de ucenicie (II)/ de Constantin Stan

Cine venea pentru întâia oară la Junimea, înainte chiar de a fi auzit ceva, își fixa atenția pe grupul celor patru care păreau să domine fie și prin felul în care se așezau: de-a dreapta lui Crohmălniceanu – Iova, fumând întruna, fără să scape din ochi foile de pe care “victima” citise, mai totdeauna foarte aproape de el Crăciun (foto) – abstras, serios, adus de spate și cu o voce parcă sugrumată…

Stan Constantin · 5 mai 2011 · 4 min de citit

Cine venea pentru întâia oară la Junimea, înainte chiar de a fi auzit ceva, își fixa atenția pe grupul celor patru care păreau să domine fie și prin felul în care se așezau: de-a dreapta lui Crohmălniceanu – Iova, fumând întruna, fără să scape din ochi foile de pe care “victima” citise, mai totdeauna foarte aproape de el Crăciun (foto) – abstras, serios, adus de spate și cu o voce parcă sugrumată la început, apoi din ce în ce mai fluentă și mai fermă, Gicu Ene rispit prin spatele lor, Orlando (Nedelciu) într-o poziție din care să cuprindă întreaga sală a clubului Universitas de pe Schitu Măgureanu, afișând bunătate, bonomie și o stare perpetuă de optimism. Mai apoi, grupul avea să fie completat de statura impozantă a lui Ionică Flora (mereu încovoiat parcă spre a nu-i privi pe toți de la înălțime), Emil Paraschivoiu cu pletele lungi și nasul acvilin, Meșterul (Ioan Lăcustă) ce era imposibil să nu te frapeze prin asemănarea uimitoare cu Labiș.

Pas cu pas, “liricii” și “romanticii”, “imnicii” și “oniricii” nu au mai călcat pe la cenaclu. Vorbesc, desigur, de cei oficiali pentru că, altfel, la Junimea, de-a lungul anilor în care a funcționat nucleul de mai sus, s-au perindat sumedenie de opțiuni literare, de atitudini și formule, iar grupul, ca să zic așa, a fost extrem de receptiv la nou veniți – Cornelia Maria Savu, Traian T. Coșovei, George Cușnarencu, Nic. Iliescu, Sorin Preda, Nino Stratan, Mircea Cărtărescu, Madi Marin, Florin Iaru și mulți, mulți alții care mai întâi au trecut pe aici spre a primi binecuvântarea, chiar dacă mai târziu, simțind direcția accentuat prozastică a Junimii, au fondat Cenaclul de luni, de poezie.

Dacă disputele de idei au mai fost semnalate, vreau să rememorez aici dezbaterile noastre – de data aceasta – asupra actului publicării. În primii doi ani mai ales, a dominat ideea că a publica echivala cu a transforma textul tău într-o marfă, ceea ce era de neacceptat pentru grupul dur al cenaclului: Crăciun, Iova, Ene, și era de discutat, de pe principii economice, în viziunea lui Nedelciu. A mai publica în reviste sau în volum era perceput, de asemenea, ca un act de compromis. Textul se transforma într-un text oficial prin simplul fapt că fusese acceptat, tipărit de-un mecanism supus controlului oficial. Așadar, mai mulți ani, s-a produs o presiune constantă asupra celor din Junimea de a nu tipări. Excepție făcea Ioan Flora pentru că venea din Banatul sârbesc, pentru că i se înțelegea nevoia de a se confrunta cu publicul limbii materne și pentru că se cam știa că se va întoarce în Iugoslavia după ce va fi absolvit studiile. Oricum, atunci când venea vorba de publicare se cerea atitudine radicală, ceea ce voia să însemne garanția că textul nu va fi folosit ca marfă, ajustat adică spre a putea fi comercializat. Debutul târziu al lui George Crăciun se poate explica și prin acest principiu, nu numai prin felul său mai domol, mai așezat și mai prudent cu care aborda orice. După o perioadă lungă în care a scris poezie, George a abandonat cel puțin declarativ demersul poetic. Își va cuprinde o bună parte a producției poetice în Acte originale/copii legalizate, ca pe-un element al gramaticii generative a textului. Pun abandonarea poeziei și pe seama caracterului lui George: de-o tenacitate și luciditate ieșite din comun, proiect și construcție proprie, probabil că i-a evaluat puterile, șansele, să zicem, în poezie, având la îndemână ca reper pe bunul său prieten Ionică Flora. Iar Ioan era încă de pe atunci prin întreaga sa fibră poetul, primirea excepțională care i se făcuse prin vorbele lui Geo Bogza la debutul în România literară conferindu-i parcă de la bun început statutul de privilegiat în ale poeziei în grup. După cum cred că prietenia îndelungată și profundă cu Mircea Nedelciu s-ar fi putut să-l îndemne spre proză. Între cei doi a fost o prietenie specială, altfel poate decât a celorlalți din grup încă din timpul facultății. După facultate, au purtat o corespondență asiduă, și-au petrecut multe vacanțe împreună, frecventau același cerc de prieteni (mai ales în lumea artiștilor plastici), împărtășeau aceeași pasiune a fotografiatului, ambii erau fermecați (și țineau legături profunde) de scriitorii “Școlii de la Târgoviște”. La începuturi, amândoi erau fanatici ai prozei scurte (dar înțeleasă ca text prozastic și nu ca nuvelă, povestire etc.) iar pe cărțile lor de debut nu-i nici o precizare (nuvele etc.) Debutul meu cu roman – “Carapacea” – a fost incendiar taxat o noapte întreagă în podul de pe Uranus (în care locuia Iova) ca fiind o imensă trădare a spiritului de grup, de compromis făcut spre a publica.

Am fost foarte amărât o vreme. Mi-a trecut când și Mircea, și Iova, și Crăciun, și Meșterul Lăcustă au trecut la roman. Iar acum, de numele lui George se leagă mai ales romanul său “Pupa russa”.

Citește și