Jurnal în bocanci. Despre patriotism/ de Călin Hentea

Atât timp cât sunt în țară, acasă la mine, de obicei sunt un cârcotaș incurabil: critic orice și pe oricine, sunt agasat comparațiile emfatic-patriotarde între un element național (cultură, cvilizație, politică, istorie, mentalități, sport, frumuseți și bogății naturale) și echivalentul străin al acestuia, nu suport scuzarea defectelor naționale prin aserțiuni de tipul “Lasă, că și la alții se mai întâmplă”, sunt cam pesimist privind evoluțiile viitoare ale nației. Mă enervează bătutul cu cărămida în piept a românului verde, consider protocronismul lui Papu la fel ca și naționalism-comunismul lui Ceaușescu drept marile belele naționale, mă îngrețoșează festivismele și parăzile, mă oripilează discursurile populist-demagogice și vorbele mari. Asta în țară.

Mi-am surprins însă reacții diametral opuse atunci când m-am aflat în străinătate, printre străini și mai ales atunci când aceste șederi au fost mai lungi. Este treaba sociologilor și psihologilor să explice de ce majoritatea covârșitoare a românilor devine brusc fervent patrioată atunci când se află într-o poziție minoritară printre străini, indiferent de atitudinea acelorași indivizi la ei acasă. Acolo, în lunile petrecute în comandamentul KFOR din Kosovo, printre colegi militari provenind din marile armate ale lumii, fie în pauze la o cafea, fie la o bere, două, pe timpul unui party, pe drum, în mașină automat am afirmat și argumentat o imagine predominant pozitivă despre țara mea, chiar și atunci când, în sinea mea, trebuia să recunosc că gunoaiele de la marginea drumurilor kosovare erau cam la fel de multe cu unele zone românești sau corupția clasei politice din Pristina era asemănătoare celei bucureștene. Străinii nu se sfiau să întrebe despre o țară pe care o cunoșteau foarte puțin și doreau informații directe și personale provenind de la o sursă credibilă (adică un român) și nu din terțe surse, poate subiective și interesate.

Momentul în care îmi amintesc că am atins o culme a trăirilor mele patriotice a fost sărbătorirea Zilei naționale la 1 Decembrie 2004, atunci când eram pentru o misiune de șase luni, senior național în KFOR. Sărbătorirea zilei naționale este pentru militarii din orice contingent aflați într-o misiune multinațională, un eveniment. Este un prilej de afișare benignă a mândriei naționale, de afirmare cât mai convingătoare a prezenței reprezentanților militari ai respectivei națiuni în conglomeratul de seminții ale forței respective. Participasem în Kosovo, în diferite tabere naționale din KFOR la mai multe astfel de sărbători naționale care în esență aveau un program fix: speech-ul unui oficial venit din țară și răspunsul unui înalt comandant militar din KFOR, defilare sau paradă militară cât mai spectaculoasă și în final mult așteptatul festin cu mâncare și băutură specifică țării respective în cantități cât mai nesfârșite cu putință. Senior național al militarilor români din KFOR fiind în perioada iulie 2004 – ianuarie 2005, îmi dădeam seama perfect că nimeni din țară nu va veni de 1 decembrie (generalii se rezervau pentru cârnațul de Crăciun), că nu aveam nici o tehnică militară și nici trupe pentru o defilare onorabilă (doar o companie de infanterie de circa 90 de oameni și vreo 30 de cadre în comandament), iar banii promiși de la Direcția Financiară a MApN erau doar 1000 de dolari (total insuficienți la prețurile locale pentru un festin cât de cât lipsit de meschinărie).

Am avut însă ideea unirii și coordonării forțelor și resurselor financiare ale tuturor românilor aflați în misiune în Kosovo și pe ai căror șefi în cunoșteam bine: unitatea specială a celor 115 jandarmii dislocați la Pec ce făcea parte din UNMIK (misiunea ONU fiind distinctă de cea a NATO) conduși de colonelul Zoltan Balint (căruia nu degeaba i se spunea admirativ “Împăratul”), cei circa 40 de polițiști ce lucrau răspândiți pe tot cuprinsul provinciei la diferite secții de poliție UNMIK, cam 30 de ofițeri și subofițeri în comandamentul KFOR din Pristina, compania de infanterie tot din KFOR dislocată la Gorazdevac comandată de maiorul Vasile Vreme, un mic colectiv al celor din Celula Națională de Informații – RONIC, și în fine un minuscul dar foarte sufletist cuplu de doi diplomați, Daniel Banu și Gheorghe Bucura (cel pe care-l cunoscusem în 1997 în Albania în timpul operațiunii Alba) și care formau personalul Biroului de legătură al României din Priștina. Fără orgolii și suspiciuni datorate apartenenței la trei ministere diferite (Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Ministerul de Externe), toți acești oameni de foarte bună credință și cu dorința de a face ca totul să iasă bine, au reușit să ducă la capăt ceea ce până în acel moment a reprezentat cea mai reușită sărbătoare națională de 1 Decembrie din Kosovo.

Datorită relației speciale pe care am avut-o în limba lui Voltaire (și nu în engleză cum vorbea toată lumea) cu comandantul KFOR din acea perioadă, generalul francez Yves de Kermabon, acesta a acceptat să vină de la Priștina la Pec în cazarma jandarmilor UNMIK unde urma să aibă loc sărbătoarea, fără a ști programul și ceremonialul. Primisem din țară de la Direcția de relații Publice un pachet cu circa 30 de albume cu fotografii au armata română în misiuni de pace, pe care l-am distribuit cu câteva zile înainte celor mai înalți ofițeri din comandamentul KFOR împreună cu o invitație concepută și printată împreună cu colegii mei din PSYOPS. Din cauza stresului și a emoțiilor puternice, în noaptea precedentă am făcut o cumplită criză biliară, ajungând livid și alb ca varul în tabăra de la Pec, unde medicul jandarmilor m-a pus pe picioare cu niște pastile de papaverină. Am putut astfel să-l întâmpin țeapăn de mândru și curtenitor pe generalul francez la helioport, să-i prind în piept o cocardă tricoloră, să-l conduc cu protecție militară (era o procedură obligatorie în Kosovo) românească până în tabăra jandarmilor, să-l secondez la trecerea în revistă a gărzii de onoare care deschidea ceremoniile. Nu mai țin minte speech-ul diplomatului Daniel Banu și nici ceea ce am spus eu pentru că spectacolul militar a surprins pe toată lumea, deoarece nimeni nu se aștepta ca jandarmii să prezinte un foarte spectaculos recital de arte marțiale, așa cum nu prea se mai văzuse în Kosovo. Show-ul s-a terminat cu inevitabila defilare a unui pluton de militari, unul de jandarmi și unul de polițiști care simbolizau contribuția românească la misiunile comunității internaționale din Kosovo. A urmat partea cea mai așteptată de toată lumea (și care nouă românilor ni s-a părut inițial insurmontabilă) cea a festinului.

Deoarece jandarmii aveau închiriat un autobuz care venea săptămânal la București (pentru a-i duce/aduce pe cei care plecau/veneau în permisie-concediu), acesta a fost folosit pentru a tranporta din supermarket-urile dâmbovițene bere, vin, (care au făcut furori, un irlandez cerând chiar voie să trimită acasă la el gustoasa bere românească), pălincă, brânză, mezeluri, mici toate tipic românești. Purcelul a fost cumpărat de la sârbi și pus de jandarmi la proțap și tot din butoaiele țăranilor sârbi a provenit și varza pentru sarmale, la care au lucrat bucătari albanezi (cu orez tot românesc). Totul cumpărat pe lei la prețuri ce ne-au permis asigurarea unei mese îndestulate și variate pentru peste 300 de invitați. Desigur că la decontare, acasă, toți am prezentat chitanțe în valută, pentru nimeni nu ar fi înțeles operațiunea transfrontalieră alimentară care a salvat onoarea românească în Kosovo.

În fine, seara la Biroul de legătură al României din Priștina a mai avut loc un coctail la fel de îndestulat, dar mult mai simandicos cu lumea diplomatică și astfel zia s-a încheiat cu bine. Eram și eu și toți organizatorii rupți de oboseală și emoții, dar foarte mândri și bucuroși că reușisem să ne prezentăm impecabil. Am fost foarte patriot în acea zi și am fost foarte mândru că sunt și eu un român printre alți români aflați în străinătate. Dintre foarte puținele ocazii de acest fel.