Jurnal în bocanci (XVII). Make love, not war!/ de Călin Hentea

Instinctul sexual nu cunoaște poziția de “drepți” și nici pe cea de “pe loc repaus”. Deși este pomenit în regulamentele militare, instinctul sexual le ignoră și în plus face abstracție de loc, naționalitate și grad militar. Pe timpul misiunilor internaționale, atunci când omul este supus unor severe constrângeri și frustrări, când stressul face ravagii asupra psihicului și când sexul este fie imposibil, fie interzis, instinctul sexual se firmă mai obraznic și mai irepresiv decât oricând.

Așadar nimic mai firesc și mai uman decât faptul că, prin 2008, un foarte respectabil colonel german, excelent profesionist și tată a patru copii s-a îndrăgostit de o conațională pe timpul lungilor sale luni de misiune NATO în Afganistan. Din clipa în care omul, de bună credință, și-a recunoscut sentimentele și a făcut raport să locuiască în aceeași cameră de CORIMEC cu iubita lui, în trei zile generalul comandant american i-a expediat pe amândoi acasă, în Germania. Această reacție a comandantului american a fost cu atât mai surprinzătoare și nedreaptă cu cât relațiile intime între militarii de sex opus ai unei forțe internaționale sunt în general acceptate, dacă sunt consensuale și dacă nu afectează prestația profesională a celor implicați.

Această poveste germană de dragoste în bocanci este adevărată și mi-a fost povestită de un fost camarad de misiune pe care l-am întîlnit ulterior la o conferință NATO. Dar oare câte povești asemănătoare s-au întâmplat sau se petrec chiar în acest moment prin cine știe ce colțuri aspre ale lumii, pentru că militarii, de oriunde ar proveni și oricât de aspru instruiți sau bine plătiți ar fi, sunt și ei oameni din carne și oase? Pe timpul celor șase luni de misiune dintr-un teatru de operații trăirile, nevoile, emoțiile bărbaților și femeilor – atâtea câte sunt – se complică dramatic prin încețoșarea aurei romantice, creșterea pulsiunilor sexuale, dezvoltarea fantasmelor și scăderea pragurilor inhibitorii create de educație și instrucție. Cu atât mai mult cu cât regulile sunt clare și ferme, peste tot în cursul operațiilor militare: sunt strict interzise relațiile sexuale ale peace-keeperilor cu localnicele, bordelurile sau prostituatele din zonă sunt de asemenea strict interzise din considerente de securitate a personalului, site-urile erotice sunt restricționate (cele care conțin imagini cu peste 60% piele), în campuri sunt activate aspre reglementări și sancțiuni referitoare la hărțuirea sexuală.

Și totuși, dacă ar fi să cred doar o mică parte din poveștile aluzive pe care le-am auzit de la macho-peace-keeper-ii din batalioanele de la București și Craiova ce fuseseră trimise în Angola începând din 1995 în cadrul misiunii UNAVEM III, se pare că mulți dintre ei au avut motive întemeiate să aibă emoții la testul anti-SIDA de la întoarcerea acasă. Acolo, în inima Africii măcinate de un pustiitor război civil, în taberele de la Lobito, Lubango, N’Gove și Chicuma, pentru o conservă de carne, una de suc și o pâine, mulți sergenți, dar și ofițeri, s-au bucurat de serviciile zilnice ale unei localnice tinerele, poate și frumușele la curățenie, spălat și pentru alte nevoi….

Și totuși chiar și în bocanci, cu pistolul la centură și casca pe cap, se face sex, se iubește, se trăiește. Am fost martorul unei frumoase – cred – povești de dragoste dintre un locotenent american și o frumoasă franțuzoiacă subofițer în comandamentul KFOR din Priștina. Erau împreună peste tot la masă, la dans în NSE-uri (micile baruri naționale), la o bere, pe aleile campului. Faptul nu ar fi fost chiar atât de senzațional dacă romance-ul franco-american nu s-ar fi petrecut chiar înainte și în timpul războiului din Irak din primăvara lui 2003, atunci când relațiile dintre Franța și SUA erau mai încordate ca oricând, iar cartofii prăjiții cunoscuți drept “french fries” fuseseră ridicol rebotezați “liberty fries”. Mult mai penibil a fost însă cazul unui respectabil locotenent colonel grec, care a fost prins de o patrulă a poliției militare în Pristina în timp ce făcea sex oral cu o prostituată chiar într-un jeep KFOR: a fost expediat acasă imediat. În schimb, nimeni nu a avut de obiectat la relația dintre un subofițer belgian și o jună albaneză, care însă era cetățean american și lucra pentru KFOR drept traducătoare. Au pățit-o și doi flăcăi de-ai noștri care în seara de Sf. Valentin, au luat o mașină KFOR și s-au dus la un local “cu fetițe”: ghinionul lor a fost acela că băuseră și la întoarcere poliția militară le-a pus fiola sub nas: au fost și ei trimiși imediat acasă în ciuda bunelor referințe ale șefilor lor din KFOR. Mult mai ipocrit și ticălos s-au purtat cu ei șefii de la București, așa încât băieții, aflați la început de carieră militară, au zis mersi că nu au fost retrogradați și mutați din București în provincie; erau totuși prea buni profesioniști. Un coleg danez, subofițer hârșit prin multe misiuni, mi-a spus încă de la începutul primei mele misiuni în Kosovo, că dacă ajungem cumva la incandescență, el îmi putea recomanda niște localuri în Skopje, la distanță de doar două ore cu mașina de Priștina, unde mă puteam răcori în siguranță și confort, la un preț corespunzător.

Cred că cel mai bine la capitolul nevoi sexuale au dus-o militarii din comandamentul SFOR din Sarajevo, cel puțin în anul 2004 atunci când am fost eu acolo. În camp Butmir, militarii puteau intra cu familiile la cumpărături în numeroasele PX-uri, soțiile și copiii putând locui cu chirie în oraș, ceea ce era de neconceput la Priștina sau Kabul. După-amiaza, la sfârșitul programului, ofițerii puteau lua o mașină și să plece să manânce la un restaurant în oraș, să intre apoi într-unul din numeroasele cazinouri sau bordeluri, cu condiția ca a doua zi să fie bine mersi la program. Adică la fel ca acasă. Nu mai spun de petrecerile aproape seară de seară ce aveau loc în NSE-urile din camp, animate cu multă băutură bună și ieftină, dans și cele ce mai urmau apoi, în noapte. Dintre toți peace-keeper-ii cred că cel mai greu a fost și este pentru cei din Kabul, Kandahar, Bagdad, Basra sau alte asemenea locuri profund ostile și cu adevărat periculoase, care chiar nu aveau unde și cum să-și domolească omeneștile lor nevoi.

În ceea ce mă privește nu am a mărturisi aventuri sau porniri erotice pe timpul cât am fost plecat departe de casă pentru mai multă vreme, fie că eram la Londra, Priștina sau Gjirokaster. Probabil pentru că nu am întâlnit scânteia, “oferta” feminină era totuși foarte modestă și condițiile extrem de precare, cum am spus. Și totuși era să se întâmple o dată, dar nu a fost să fie. Undeva, prin toamna lui 2004 am văzut chiar pe platoul din fața clădirii comandamentului KFOR doi militari fluturând uriașe steaguri elvețiene. În clipa următoare o uniformă mignonă cu ochi albaștri și păr blond s-a apropiat de mine, mi-a întins o invitație spunându-mi într-o românească cu accent străin: “Vă așteptăm la ziua Elveției în camp Casablanca”. O chema Roxana și era o româncă a cărei familie emigrase mai demult în Elveția. Se înrolase voluntar pentru misiunea din Kosovo spre a cunoaște pe pielea ei asprimile și inconfortul vieții din afara casei și familiei sale destul de bine înstărite. Am fost apoi la ziua Elveției sărbătorită conform obiceiurilor kforiste cu grătar și multă bere (toate la discreție), dar și un munte de ciocolată din partea ministrului lor; am căutat-o acolo pe blonda Roxana, care, la una din multele mese soldățești întinse pe platoul taberei, mi-a acordat doar atenția politicoasă cuvenită unui musafir, din întâmplare și conațional, dar nimic mai mult.

FOTO:

1. O astfel de imagine, acolo, departe de casă de multă vreme, îți poate da idei

2. O idilă internațională acceptată, KFOR în 2003

3. Un simplu flirt de seară, după program, la o bere, KFOR în 2003

4. Poate ceva mai mult decât o simpatie colegială, februarie 2003, KFOR

5. Un party în NSE-urile din Sarajevo, camp Butmir, noiembrie 2004