Jurnal în bocanci (XXI). Generalul mioritic/ de Călin Hentea

Nu am deloc o părere prea bună despre generalii români. Nici despre cei ante și nici despre cei post decembriști. Pe cei de dinainte de 22 decembrie 1989 i-am cunoscut doar de la tribună sau din prezidiu, dar pe cei de după i-am văzut îndeaproape cu diverse ocazii, oficiale sau nu. Poate că sunt robul cosmopolit al falselor clișee propagandistice create la Hollywood despre cum arată un general, dar chiar și așa, ceea ce am văzut cu ochii mei, pe viu, în materie de generali euro-atlantici bate mult, și de departe masa generalilor mioritici. În mod sigur nu sunt purtătorul inconștient al unor frustrări acumulate într-o carieră militară de peste douăzeci de ani în care aș fi avut de suferit nu știu ce traume sau umilințe de pe urma unor generali. Dimpotrivă, soarta sau mai degrabă ironia acesteia, a vrut să ajung înainte de trecerea în rezervă pe o cracă ierarhică a Statului Major General de neimaginat atunci când în timpul stagiului militar în termen redus am fost băgat zece zile la arest, degradat (de la caporal la soldat) și ceea ce era mult mai dureros, ras în cap pentru că am fost prins citind în postul de pază de la porcăria regimentului, ziua în amiaza mare, “Iluzii pierdute” de Balzac. În pofida acestui debut anti-milităros, nu am avut prejudecăți sau resentimente, ci dimpotrivă, la începuturile carierei mele militare am fost și eu victima aurei de personaj infailibil și atotputernic pe care o purtau uniformele cu vipușcă lată la pontaloni, stele pe umăr și lauri dubli la caschetă. Așa încât, atunci – adică înainte de 1990 – și acum – adică în perioada postdecembristă – am cunoscut și generali români de excepție, dar mult prea puțini, cariera acestora fiind de cele mai multe ori stopată până la acel prag dincolo de care ar fi apărut riscul de a deveni un periculos reper și termen de comparație.

Înainte de 1989, gradul de general era rezervat senectuții prea-supuse și avatarurilor predictibile ale acesteia, drept consecință și răsplată a unui merituos dosar de cadre. La bătrânețe, după consumarea unei vieți întregi nădușite în cizme și diagonală, în poziția “Drepți” și cu un permanent “‘trăiți!” pe buze, cine să mai fie în stare de niscaiva teribilism sau voluntarism donquijotesc în afara liniei partidului. În plus, copiii moșneguților în uniformă, stabiliți binișor pe crăcile lor ierarhic nomenclaturiste cu nepoțeii aferenți încă la vârste crude, atârnau serios în balanța oricărei judecăți personale de valoare.

Imediat după 1989, acest grad militar s-a liberalizat brusc, devenind accesibil tuturor celor merituoși sau măcar plăcuți d.p.d.v. politic: mari comandanți de mingi de tenis sau de fotbal și chiar mai-marilor postdecembriști peste polonice și castroane, toate militare desigur. După 2005, subofițeri de intendență au ajuns primari și generali în rezervă, tot așa cum uniforma de general a ajuns recuzită electorală pe panouri de partid și acoperământ pentru impostura intelectuală și ticăloșia morală.

Astăzi, la fel ca și înainte, generalul românesc nu “devine”, ci “este făcut”, cam tot așa cum, înainte vreme, un vrajnic și mai ales credincios războinic, nu “devenea nobil”, ci “era în-nobilat” de către domnitor, adică de către puterea politică. Și-uite așa, încet încet, în lipsă de alte ocazii războinice practic-aplicative, “generalul românesc” a fost consacrat drept o funcție politică în breasla militarilor. Altfel nu pot înțelege cum un personaj cu apucături și mentalitate de majur a ajuns general, sau cum huidume psihopate, dar viclene și cu “relații” au penetrat până la cele mai înalte poziții ale Statului Major General. A fost un caz de notorietate publică cel al unui fost general, ajuns tot prin filiație politică prefect și care nu știa Imnul național, iar foștii subordonați ar fi fost în stare să jure că în viața lui acesta nu scrisese deodată mai mult de jumătate de pagină. În consecință, generalul românesc – odată avansat în grad și numit pe funcție – își poate administra unitatea/feuda și ai săi suptordonați/supuși după bunu-i plac și meandre, în directă conformitate cu creșterea burții și adâncirea cutelor la pantaloni, adică cu dezvoltarea personalității sale manageriale și respectiv cu extinderea competenței sale profesionale.

Modelul generalului occidental, cunoscut sub pompos-frisonanta sintagmă de “general NATO”, a creat inițial oarece emoții și spaime ierarhic-existențiale generalului mioritic, proaspăt procopsit cu statutul de jupân cazon în urma eroismului și competenței sale mult prea plecate în fața Puterii politice, dovedite în timpul, dar mai ales după decembrie 89. Lucrurile au revenit însă rapid la normalitatea balcanică, iar jupânul a rămas jupân prin voia boierului politic, exhibând aceleași apucături de vătaf și un limbaj altoit – uneori – cu barbarisme englezești. Cutele la pantaloni au continuat să se adâncească pe timpul principalei activități cotidiene – cea a înscrierii sisifice a rezoluțiilor standard pe documentele din mapa de corespondență (de tip “D-l col. XXL, rog măsuri în termen”) și tot din aceleași motive, burțile au proliferat și ele.

Dacă pe plaiurile mioritice lucrurile pot fi ținute în limitele unei respectabilități de circumstanță acceptate de toată lumea, ele se complică până la limita de suportabilitate a rușinii și ridicolului, atunci când generalul românesc este nevoit să evolueze în medii internaționale. Pentru generalul recitator bolovănos al unor înduioșătoare platitudini, truisme și fraze sforăitor patriotice, devine o performanță de vis să știe cu adevărat cum și despre ce anume vorbește, nu doar în limba natală, dar mai ales în engleză. Pentru un observator din afara țării, generalul românesc aflat în fața unui omolog străin prezintă simptomele unui etern și acut bolnav cronic de hemoroizi, care freamătă în fotoliu cu un zâmbet chinuit pe față.

Aproape nici un general postdecembrist (în pofida unor nume predestinate unui anumit profil moral precum “Zisu”, “Bacșiș”, “Măciucă”) nu a ratat titlul de “doctor în științe militare” menit să-i gâdile nemărginitul orgoliu. Fie că și-a luat doctoratul pe bază de portbagaj (plin de produse cu specific regional din categoria caltaboș, țuică, telemea) în cazul generalilor-jupâni din teritoriul țării, fie că a obținut titlul printr-un trafic de influență și autoritate lipsit de scrupule, în cazul generalilor din Capitală, puțini dintre noii titrați au avut curiozitatea de a-și citi măcar rezumatul tezei, trudită din greu de ai săi subordonați. Acest detaliu nesemnificativ nu l-a împiedicat pe generalul românesc atât de plin de râvnă de carte să facă pasul următor spre cucerirea unui titlu universitar (de conf. sau chiar de prof. univ.) care dădea bine la CV sau pe cartea de vizită, spre stupefacția omologilor euro-atlantici, care au fost și sunt mult mai preocupați de milităria propriu-zisă necesară pentru a câștiga un război, pentru a mai avea timp de mucavaua unor fițe intelectuale. Ultimul răcnet în materie de preocupări intelectuale ale generalului românesc de elită este dobândirea calității de conducător de doctorat, pentru propășirea științifică a ofițerimii române, la standarde NATO, dar și pentru asigurarea unor relații și servicii personale deloc neglijabile.

Acesta este portretul generalului mioritic post-decembrist așa cum am avut eu parte de el. Nu este deloc flatant, așa cum nu este nici răbufnirea vitriolantă în urma vreunei experiențe personale nefericite. Din fericire, știu, am văzut că există și excepții care confirmă, prin contrast, regula. Totuși abia mai târziu am înțeles că ceea ce am cunoscut eu pe culoarele și în birourile din M100 – clădirea Ministerului Apărării Naționale, reprezintă oglinda perfectă a omului politic mioritic post-decembrist, dar nu în costum negru și cravată, ci în uniformă cu vipușcă lată la pantaloni. Și unii și alții, adică și politicienii și generalii români provin dintre noi cei care scriem, gândim, citim (probabil) sau ignorăm (cel mai probabil) aceste rânduri.