Jurnal în bocanci (XXII). Tipuri cazone/ de Călin Hentea

Am scris aceste rânduri pe vremea când eram încă ofițer activ, colonel în Statul Major General al armatei. Modele vii, reale, cu nume, prenume, grad și număr la bocanc pentru tipul de mitocancazon sau de idiotcazon au fost mai multe: pe unele le vedeam doar prelingându-se zilnic prin labirintul culoarelor din M100 (clădirea Ministerului Apărării Naționale), cu altele am lucrat direct, iar câțiva mi-au fost, din nefericire, șefi. Am cules de la fiecare ceea ce mi s-a părut tipic și astfel au rezultat portretele generice ale mitocanului sau idiotului cazon post-decembrist care urmează. Pentru a nu dezavantaja pe nimeni care ar fi dorit sau nu să-și vadă numele consemnat în acest jurnal, în acest caz am renunțat complet la identificări. Oricum lista ar fi fost prea lungă.

Mitocanulcazon este un mitocan la fel ca toți ceilalți, dar în plus față de varianta civilă, poartă uniformă și beneficiază de ordine și regulamente militare. Nu știu dacă mitocanul se naște ca atare sau se formează ulterior. Cred că și una și alta. Cu certitudine însă, în armată el își găsește mediul ideal de viață, prosperitate și satisfacție. Corecțiile comportamentale posibile în viața civilă sunt anulate de ambientul cazon al ierarhiei stricte, de disciplina și regulamentele specifice acestei onorabile și inevitabile instituții.

În pofida aspirațiilor sale regionale sau mapamondice, mitocanulcazon nu vorbește nicio limbă străină celei în care s-a nimerit a se naște. Cu notabila excepție – extrem de utilă – a onomatopeelor “Ies” și “Nău”, de o inestimabilă utilitate în situații de protocol. Atunci când comunicarea internațională devine inevitabilă, insignifianta treabă a minimului schimb de mesaje revine ignobililor translatori. Este de la sine înțeles că aceștia trebuie să acopere vacuum-ul retoric și ideatic, cacofoniile, prăpăstiile gramaticale, dar mai ales duhoarea jargonului. Pe mitocanulcazon, această incompetență nici vorbă să-l afecteze; dimpotrivă, handicapul este adjudecat imediat cu un inimaginabil tupeu, fiind expus ca un prețios trofeu atârnat la loc de cinste în panoplia obtuzității sale. Funcție de împrejurare, un naționalism proferat cu aroganță și obtuzitate este folosit drept argument al handicapului lingvistic. Cu alte cuvinte, mitocanulcazon se limitează doar la limba natală nu datorită congenitalei sale neputințe, ci dintr-un fervent patriotism, niciodată umbrit. De altfel, străinătatea și străinii îi provoacă instantaneu mitocanuluicazon o dublă reacție: în prezența superiorilor, el va aborda o politețe stângace sau chiar o leșinată curtoazie; pe la spate și mai ales în fața unui confortabil auditoriu subordonat, nu va uita niciodată să îi bârfească disprețuitor, suculent și doct.

Mitocanulcazon este un personaj extrem de sensibil la mediul înconjurător. Îi simte imediat pe cei ce nu sunt de aceeași teapă ca și el, drept care îi diferențiază automat fie în stăpâni, care trebuie seduși cu orice preț (de obicei printr-o lipsită de imaginație lingușire) sau dimpotrivă, în subalterni becisnici, ce se pot oricând transforma în rivali, deci dușmani ce nu merită altceva decât o nemiloasă căprărie. Sedus iremediabil de miresmele puterii, mitocanulcazon va fi întotdeauna de partea puterii sau alături de cei care dețin puterea. În prezența acestora, el va afișa spontan o impecabil de sinceră și servilă erecție. În exersarea acestei atitudini, mitocanul cazon va exploata fără niciun scrupul extrem de generoasele și inventivele regulamente militare, care pot acoperi cu o aură de respectabilitate, rigoare și chiar de firesc orice tip și dimensiune a lingușelii.

Mitocanulcazon n-ar fi el nici mitocan și nici cazon cu adevărat dacă n-ar avea nemăsurate pretenții de onorabilitate, vădit disproporționate în comparație cu dimensiunile și aspectul moral al ființei sale. Falsa modestie devine în cazul său un blazon cu atât mai grețos, cu cât este afișată insistent și cu o ipocrită ostentație. De aceeași agresivă modestie se leagă și repetata enumerare sau detaliere în fața subordonaților, care nu au nicio șansă de a se eschiva, a incomensurabilelor sale fapte de arme, de înțelepciune, de bunăvoință, de cultură, de….. Manualul său de înțelepciune se deschide, de obicei, la pagina: “Vă scot eu mucii din cap”.

Indiferent cât este de grobian și limitat, anacronic și agresiv în ochii celor în mijlocul cărora se întâmplă să trăiască, cazonul nostru mitocan reclamă și își proclamă obsesiv respectul, camaraderia, chiar familiaritatea insidoasă față de aceștia. Are o nepotolită nevoie de aplauzele publicului spectator pentru alimentarea nesățiosului său orgoliu. Pentru aceasta este dispus, uneori, să joace chiar și comedia generozității sau să afișeze altruismul. Acestea îi pot justifica propria-i superioritate, iluzia amăgitoare de a atinge praguri de respectabilitate, care în realitate îi vor fi etern inaccesibile. Invocarea unor înalte principii morale, mai ales în cazul unor atitudini punitive, face și aceasta parte din același necesar spectacol de captatio benevolentie. Desigur alegerea respectivelor principii este o funcție perfect aleatoare, destinată să justifice și chiar să înnobileze, la fațadă, orice gest. Oricum, aceste principii sunt în cazul mitocanuluicazon, vorba lui Andrei Pleșu, “mai mult o chestiune de estetică, decât una de etică”. Adică o simpă poleială de paradă.

Fiindcă veni vorba de paradă.: în situația în care poate juca un rol public proeminent, nimic nu-l satisface mai mult pe al nostru mitocancazon decât paradele și ceremoniile militare. Acestea parcă ar fi fost special inventate pentru a-i satisface nesățiosul său apetit grandomanic. Prin urmare, orice oportunitate festivistă – iar în toate armatele lumii nu se duce lipsă de așa ceva – va fi exploatată doct, perfect regulamentar și până la limita ridicolului. A saluta sau a fi salutat în poziție de drepți, a da sau a primi raportul, a zbiera sentențios o comandă onomatopeică, a executa cât mai bățos cu putință mișcări rituale, iată tot atâtea ocazii pentru stimularea unor orgasme megalomanice, a unor clipe de abisală glorie interioară, nestânjenite de expresiile perplexe, contrariate sau ironice, din rândul audienței.

Domeniile în care orice mitocancazon excelează, prin definiție, sunt femeile și băutura. Ambele preocupări sunt indisolubil legate de proiecția unei agresive virilități, fără de care mitocanul nu se poate nici defini și nici accepta pe sine. Conform universalei doctrine a mitocăniei cazone, unica și suprema rațiune a oricărui chef este să bei mult, neverosimil de mult, până la atingerea acelor praguri de nesimțire și de beție cuantificabilă doar prin cantități cât mai impresionante de băutură (detaliile privind ordinea îngurgitării și sorgintea lichidelor fiind esențiale în relatarea ulterioară a evenimentelor). În ceea ce privește femeile, acestea nu pot abordate decât din perspectiva a două utilități: a fi f…. și/sau bătute, funcție de situație. În rest, la cratiță. Ambele activități însă, musai trebuie prestate cu simț de răspundere și cât mai des cu putință. Deși nu este misogin, pentru că aceasta nu se potrivește cu imaginea de macho de care mitocanulcazon face, potrivit tradiției, enorm de mult caz, el nu știe a face dragoste, ci doar sex, (mult și des) de preferință adulterin, sau cel puțin așa trebuie să rezulte din povești.

Oarecum paradoxal, mitocanulcazon, uneori, iubește florile și pescuitul, poate sincer, dar întotdeauna ostentativ, ca un paravan inocent al neșlefuitelor sale instincte neandertaliene. Se întâmplă des ca mitocanulcazon să afișeze o gamă destul de limitată de bune maniere cavalerești, preluate din romanele picarești adolescentine, dar care atunci când nu sunt înecate în libidinoșenie, vor fi exersate cu grația unui elefant încălțat în bocanci perfect lustruiți.

De fapt, mitocanulcazon nu face practic niciun rău nimănui… În plus, el este, întotdeauna, unul din “băieții noștri”, nu-i așa?

În afara mitocanuluicazon, nicio armată care se respectă nu se poate lipsi de idioți. Oricât de paradoxală ar părea această afirmație, idiotulcazon se constituie în coloana vertebrală a oricărei armate, fie aceasta antică sau contemporană. Fără el nu se poate. Războaie, instrucție, parăzi, nu ar putea fi imaginate și cu atât mai puțin puse în practică, fără inestimabila contribuție a idioțilorcazoni. Cu toate acestea, ar fi evident exagerată aserțiunea că instituția militară ar fi alcătuită majoritar din idioți. Nu, armatele nu sunt, nu au cum să fie dominate de idioți, dar milităria nu ar putea supraviețui fără o constantă infuzie de idioție menită să-i asigure un nivel stabil de disciplină, conformism și protecție antirevoluționară. Așadar, “Idioți! Cu stângu’, înainteee marș!”

Idiotulcazon a fost, este și va fi cel mai perfect purtător și executant de ordine. Pentru idiotulcazon, regulamentul militar ține loc și de Biblie și de carte de învățătură și de Codul lui Da Vinci. Omul nostru nu va avea nicio problemă în a învăța pe dinafară, în spiritul și în litera lor, toate ordinele și regulamentele care stau în calea supraviețuirii și afirmării sale plenare în universul cazon. Tot ceea ce ar putea avea nevoie să știe, tot ceea ce îl interesează, cu notabila excepție a știrilor sportive și meteorologice, el le poate îndestulător sorbi din sus-numitele “docomente”. În consecință, satisfacțiile sale decurg din transpunerea lor în viață a bibliilor cazone. Aici intervine scânteia sa glorie, elanul indescifrabilelor sale satisfacții, mângâierea liniștii sale plenare: atunci când ordinul a fost executat “întocmai și la timp”, “ca la carte”. Puțin importă cine a dat respectivul ordin, cu condiția ca acesta să fie superior în grad și funcție. Idiotulcazon nu este capabil a cunoaște nici un freamăt metafizic generat de prevederile sau efectele respectivului ordin sau regulament. Importantă și decisivă este doar execuția impecabilă. Evaluarea consecințelor acestei executări a ordinelor și regulamentelor, este o problemă care transcede capacitățile mentale sau morale ale idiotuluicazon.

La fel ca și în varianta sa civilă, idiotulcazon nici măcar nu bănuiește că este iremediabil idiot. Autosuficiența sa congenitală îi asigură un inexpugnabil scut protector împotriva oricăror impertinente dileme sau dubii de natură subversivă. De aici provine, uneori, și candoarea inocenței sale. Sau cumsecădenia sa, la fel de înduioșătoare, cu cât aceasta se alimentează din același nesecat izvor de idioție.

Legată de inconștienta propriei idioții, este și neobosita hărnicie a idiotuluicazon. El poate să execute la nesfârșit, “întocmai și la timp”, dar și cu un halucinant entuziasm, aceleași ordine oricât de anoste sau fără sens ar fi acestea. Cotizant credincios la “cooperativa munca în zadar”, el este iremediabil mândru de realizările sale, recenzabile la rubrica M.O.P., adică “muncă de om prost”. Drama intervine în momentul în care cineva încearcă să-i domolească neostoitul său entuziasm muncitoresc, deoarece intrusul se va lovi de impenetrabilul zid al inflexibilelor convingeri tipice unui idiotcazon.

Conformismul este principalul zid de apărare al idiotuluicazon, care, în absența oricăror alte argumente de logică, bun-simț, personalitate sau nuanță, recurge la morala și principiile unanim recunoscute și acceptate de societate sau de microcomunitatea unității militare din care face parte. În acest fel, idiotulcazon se constituie drept un pilon de bază al armatei și implicit al societății din care cu cinste și onor face parte. Alături de bunul săi camarad, mitocanulcazon.