Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Jurnalul așteptării (II)/ de Dan Stanca

Tot aștepți? Tot aștepți? Aud tot mai des această întrebare. Nu cred să fie efectul loviturii. Mi s-au făcut numeroase analize, una mai sofisticată decât alta, am fost vârât cu capul înainte în tubul de sticlă al tomografului și creierul mi-a fost scanat milimetru cu milimetru. A costat ceva paștele mă-sii de RMN. Înjur din nou și mă întreb ce să mai fac cu banii. Am economisit de-a lungul anilor…

Dan Stanca · 14 iulie 2011 · 10 min de citit

Tot aștepți? Tot aștepți?

Aud tot mai des această întrebare. Nu cred să fie efectul loviturii. Mi s-au făcut numeroase analize, una mai sofisticată decât alta, am fost vârât cu capul înainte în tubul de sticlă al tomografului și creierul mi-a fost scanat milimetru cu milimetru. A costat ceva paștele mă-sii de RMN. Înjur din nou și mă întreb ce să mai fac cu banii. Am economisit de-a lungul anilor și eu ca tot nărodul, influențat întrucâtva de Maria. O femeie mai zgârcită decât ea nu am pomenit! Îi clănțăne dinții în gură din cauza faptului că lucrările dentare s-au mobilizat și nu mai au stabilitate în montura lor, dar nu se îndură să bage mâna în pușculiță și să scoată de acolo milioanele necesare unei alte lucrări. Tot așa nu se îndură să arunce din casă un capăt de ață, așa încât în apartamentul ei nici nu ai loc să te întorci din cauza teribilei aglomerații a obiectelor. M-am întrebat în nenumărate rânduri dacă neputința ei de-a se debarasa până și de niște ziare sau de niște bigudiuri vechi nu exprimă tot o formă de patologie mentală. Dar cine măsoară boala minții? Un abis se deschide în miezul celulei neuronice și acela, curajos sau imprudent, privind înăuntru, s-ar putea să nu-și mai revină.

Tot aștepți?

Obraznică întrebare! Ai așteptat, dobitocule, până ți s-au lungit urechile și ce ai primit? Un ciocan în cap. Precum Troțki, precum doamna aceea, o distinsă profesoară de colegiu din Iași, lovită de propriul copil, făptura pe care o născuse, o alăptase, o crescuse, era carne din carnea ei, și ce folos? Ereditatea e o flăcăruie firavă față de uriașul necunoscut ce se instalează în căpușorul vietății abia venite pe lume. Poate de aceea nici nu am avut copii. M-a pedepsit sau m-a ferit Dumnezeu. Dacă aș fi avut unul, acela m-ar fi strâns de gât cu mânuțele lui. N-am avut copii. În schimb am avut-o pe Nani, care alunecând ireversibil pe povârnișul din ce în ce mai abrupt al halucinațiilor, a trecut în cele din urmă la fapte. Deși fusesem avertizat, nici o clipă nu m-am temut de ea. Nu am putut să cred că un om care spunea că mă iubește dincolo de orice închipuire va fi vreodată în stare să mă lovească fără milă. Tradusă în limbajul nostru stângaci, exprimă tocmai forța ucigașului. Am stat așadar multă vreme alături de un om bolnav, iar ușurința cu care am tratat lucrurile s-a întors împotriva mea. Din acest punct de vedere Maria are dreptate când mă califică: ai fost mereu imatur, omule! Stă acum lângă patul meu de spital și ne oglindim unul în privirile celuilalt, amândoi la fel de mirați și de jenați, zâmbind ca niște copii proști cu care viața s-a distrat cum i-a plăcut. Asta suntem, copii blegi, tonți, tembeli, peste care timpul a trecut și am îmbătrânit. Prudentă și chibzuită, calmă și discretă, reținută și cumpătată, a căpătat la rândul ei ceea ce a meritat: pustiul. Aici însă ne deosebim. În pustiul meu, spre deosebire de al ei, a fulgerat lovitura de ciocan. Zeul Thor, altfel spus, din străfunduri mitologice s-a abătut asupra mea și, folosind mânuța iubitei bolnave, a făcut din tigva mea sfântă nicovală.

Tot aștepți, tot aștepți? Dumnezeule, nu m-oi fi scrântit și eu? Ce poate fi vocea care-mi cotrobăie în urechi? Am rugat-o pe Maria ca data viitoare când mă va vizita să aducă și un vademecum în psihiatrie, ceva de felul acesta, și să citim împreună ce scrie acolo. Din câte știu unul din primele simptome ale schizofreniei ar fi tocmai acesta: sonorizarea gândurilor. Tu gândești ceva, dar gândul, ca un copil neascultător, nu mai vrea să stea acasă și o ia razna pe străzi. Vrei să-l aduci înapoi, dar iarăși el se împotrivește, iar la un moment dat tot ceea ce până în acel moment părea că-ți aparține, produs al activității cerebrale, se externalizează și se întoarce asupra ta sub forma unei voci străine. De obicei fenomenul acesta se petrece în cazul celor mai adânci gânduri și al celor mai intense emoții, aceștia sunt copiii noștri răi, care fug de acasă, iar când îi recuperăm descoperim că nu mai sunt ai noștri. Și nu a fost așteptarea gândul cel mai intim și stăruitor?

Mă întorc puțin și o văd pe Maria cum zâmbește. Neîncrezătoare, ironică, de fapt neajutorată…

– Ai un talent formidabil să intri în încurcături, îmi spune ea și am impresia că o aud ca de la mare depărtare sau poate e tot vocea străină care-mi cotrobăie în ureche și căreia îi replic: dacă aștepți până la capăt și până la ultimul strop de nădejde nu se poate să nu primești un răspuns.

Când ea începe să-mi vorbească astfel știu că glasul i se va înăspri iar omul jucăuș și relaxat va face loc unuia critic și sever.

– După 2000 ai început să ai de-a face cu vagaboandele. Acum le-ai lăsat pe astea, dar ai dat peste un bolnav psihic. Mult ți-a trebuit. Înainte, când mai trăia maică-ta, te temeai să nu te îmbolnăvești de toate porcăriile pământului, sifilis, SIDA, cine mai știe ce mizerii, acum ai scăpat de pericolul ăsta, dar ai dat peste altul și mai mare. Cum te simți? Te mai doare capul?

Schițez un gest vag din care ea poate să înțeleagă orice.Timp de o săptămână am avut o cefalee îngrozitoare. Am luat calmante cu pumnul și doar dacă adormeam scăpam de suferință. Din fericire, șocul psihic a fost atât de mare încât m-a păzit de panica de-a crede că durerile nu mă vor mai lăsa. Îmi aminteam ce rău suferise mama, aceasta de la 20 de ani, când fusese înjunghiată pur și simplu de curenții de aer ai unui decembrie geros, două cuțite i s-au înfipt atunci în mușchii cefei, iar durerea i s-a răspândit iute în tot capul. De atunci nu a mai fost om și periodic era zgâlțâită de asemenea dureri care îi aminteau de imprudența primordială, când, tânără, umbla iarna fără nimic pe cap. Așa a suferit până a murit, iar mie mi s-au întipărit în memorie toate zilele și săptămânile chinurilor la care a fost supusă. După ce Nani m-a lovit, așa, ca într-o scăpărare, mi-a venit ideea că, dacă nu mor, o să rămân handicapat tot restul vieții, înconjurat de indiferența și amuzamentul oamenilor. Dar după ce m-am trezit nu am mai luat în seamă temerea.

Internat la neurologie, am avut prilejul să contemplu perindarea întregii scări de suferințe care-și au originea în nervii noștri zdruncinați, plasă neuronică din ce în ce mai zdrențuită, năvod care odinioară capta stele, acum strânge într-un ghem gunoaiele străzii. Neurochirurgii își făceau de bine de rău treaba și meștereau cu scalpul în creierul celui bolnav. Meștereau, cârpeau, dregeau. Vor drege până ce omul ca specie își va da cu totul duhul. În salonul unde mă aflu am cunoscut două cazuri tipice de afecțiune neurologică. Primul avusese un accident de mașină. În urma șocului își pierduse cunoștința iar când se deșteptase nu mai era în stare nici să scrie, nici să vorbească. Căzuse victima unei afazii. Comunica foarte greu, articulând sunete de neînțeles sau mâzgălind pe foaia de hârtie semne la fel de ilizibile. Celălalt caz era mai misterios. Pacientul nu acuzase nici un traumatism, dar se trezise într-o dimineață cu o durere teribilă de cap. Aceasta a durat cam toată ziua, după care, trecând ca prin farmec, a avut o consecință înspăimântătoare. Omul nu-și mai simțea jumătatea dreaptă a trupului. De data aceasta putea fi vorba de o agnozie de ordin tactil, deoarece pipăindu-se intens cu mâna opusă nu capta nici un semnal care i-ar fi confirmat redobândirea proprietății asupra jumătății pierdute de trup. Mă uitam la cei doi halucinat și aproape că uitasem de mine. Medicul care mă luase în primire a crezut de cuviință să râdă la început iar apoi să exclame grosolan: domle, ai țeasta tare, scut, nu altceva, a completat el, făcându-mi și cu ochiul, ceea ce m-a enervat grozav. Oricum, faptul că am reacțiile dinainte de incident arată că sunt pe calea cea bună, adică mă voi însănătoși. În schimb mă deprimă nespus posibila tocătură făcută de gura lumii. Oho, distinsul domn Nicolau, ce aere își mai dădea și ce a pățit! Ha, ha, ho, ho, hi, hi! I s-a înfundat dumnealui, poza în omul superior, ehe, filosof, gânditor, și când colo trăia cu o nebună care i-a spart capul… Cum să mă mai îngrijoreze atunci agravarea cazului de vreme ce mă îngrozesc eventualele comentarii? Dumnezeule, mi-a păsat mereu de gura lumii și după decenii de așteptare am căzut exact între colții sau cioturile acestei guri care are ce să sfârtece și să molfăie. Îi dădusem hrană pe cinste. La începutul spitalizării vrusesem s-o rog pe Maria să-mi cumpere niște reviste literare, de cultură, ceva echivalent, ca să răsfoiesc, dar m-am lăsat păgubaș. În ultima vreme nu mai cercetasem nimic de felul ăsta și nu le dusesem lipsa distinselor tipărituri. Nesimțit, dar sănătos! Nici Nani nu avea asemenea curiozități. Fată totuși instruită, absolventă de psihologie, dorind la rândul ei să scrie, nu ținea să se informeze asupra literaturii contemporane ca să știe și ea care sunt exigențele, ce prizează critica, altfel spus cum ar trebui să scrie ca să intre în grațiile evaluatorilor. Din acest punct de vedere o admiram. Adevărul era că și eu în tinerețe nu dădusem doi bani pe judecata criticilor, pe curentul literar dominant, consideram că ești cu atât mai valoros cu cât înoți împotriva curentului, adică, anacronic nu te aliniezi. Așa gândeam poate chiar când aveam vârsta ei. De parcă mi-ar citi gândurile Maria îmi spune:

– Știu de unde a plecat nebunia. Diferența mare de vârstă. Era mult mai tânâră decât tine. Nu ți-ai dat seama că viața cu o asememea femeie se poate sfârși rău?

– De ce? Asta-i prejudecată mic burgheză.

Citește și