Jurnalul cosmaresc al unui visator incurabil

Ceea ce a facut cu putinta Galeria Posibila – spatiu privat destinat proiectelor vizuale, plastice si multimedia, deschise, situat la parterul imobilului din strada Popa Petre nr. 6 – prin gestul dezvaluitor, rememorator al lui Radu Dumitriu si cel curatorial si editorial al lui Matei Caltia (si al echipei lui de colaboratori si sustinatori entuziasti) nu inseamna decat rotunjirea dintr-o perspectiva acutizat contemporana a imaginii unui personaj emblematic al perioadei asa-zise optzeciste: pictorul, prietenul si incurabilul visator, care a fost Ion Dumitriu.

Aproape un mit, pentru cei de astazi, deprinsi mai mult cu flecareala legendarista decat cu cercetarea rabdatoare a dramatismului biografiei si operei unuia sau altuia dintre cei care parca prea in graba au parasit scena vie a artei si culturii autohtone. Ion Dumitriu este unul dintre ei.
El revine, iata, periodic printre noi, gratie Fundatiei ce-i poarta numele si-i perpetueaza memoria, cu aceasta dubla aureola de personaj fascinant si contradictoriu, de pictor al unor viziuni frematand de savoarea unor reverii bucolice sau onirice, dar si de conservator al unor halucinante vestigii ale existentei paradoxale si imunde pe care o traiam cu totii. Creatiile si “colectiile” sale devenisera adevarate peceti identitare ale “grupului de la Poiana Marului”, printre initiatorii si animatorii caruia s-a aflat pana in clipa din urma.
Erau acolo, vara de vara, si uneori la zile de mari praznice crestine, reuniuni ale unui soi de disidente artistice. Manate nu neaparat de imbolduri non-conformiste, cat mai degraba de idealismul terapeutic al unei nevinovate estetici a recluziunii, care proba o moralitate atitudinala si o demnitate a ritualului creativ liber asumate. Evident, toate aflate in raspar cu conduitele doctrinare promovate de corifeii ideologici ai vremii si de slugarnica lor protipendada culturala, oplosita pe langa sediile Uniunii Scriitorilor si ale Uniunii Artistilor Plastici si ale anexelor lor terasate.
Este suficient sa-i evocam, in acest context, pe Horia Bernea, Teodor (Tede) Moraru, Marcel Lupse, Miron Duca, Vioara Popescu-Dinu, de la Bistrita, dintre artistii plastici ce au frecvenatat Poiana Marului, apoi pe criticii Mihai Driscu, Mihai Ispir, chiar si Theodor Redlow o perioada de timp, apoi lungul sir de literati care au consacrat in timp prestigiul gruparii de la Poiana Marului, incepand cu Gh. Craciun si Alexandru Musina si, mai ales, cu Mircea Nedelciu, apoi cu Florin Iaru, Bogdan Lefter, Valentin Petculescu, un rafinat muzician si inca altii, dintre care multi nu mai sunt printre noi, si care faceau adesea neincapator atelierul din mansarda din Piata Amzei a lui Ion Dumitriu.
Acolo se faceau si se desfaceau itele acestei lumi, in care eram nevoiti sa induram umilinte de tot felul, unele dramatice, altele hilare sau de-a dreptul absurde.
Cred ca in acel spatiu si in infierbantatele brain-storming-uri ce se incingeau intre protagonistii de atunci ai seratelor din atelierul deschis al lui Ion, a fost lansata spontan formula pseudotoponimica Absurdistan, intrata ulterior in folclorul oral al romanilor si atribuita Romaniei ceausiste. Documentele pe care le puteti contempla cu stupoare azi la Galeria Posibila au fost deconspirate in premiera in acel cerc de prieteni apropiati.
Imi amintesc ca “aventura” consemnata de Ion in Jurnalul lui “de cosmar”, cum sigur il botezase, petrecuta in Groapa de gunoi din Giulesti-Sarbi din preajma Manastirii Chiajna, venise ca bomboana pe coliva la o relatare a altor martori la tragedia demolarilor din zona Manastirii Vacaresti, cu multele ei amanunte picante si insolite tot atunci si doar acolo; ca si acelea din Dealul Spirii, de pe fostele strazi: Izvor, Cazarmii, Ecoului, Mihai Voda, Schitu Maicilor, unde urma sa se inalte gigantica Casa a Poporului.
Pagina de Jurnal, manuscrisa cu o amprenta grafica grabita si parca tematoare, in ziua de 8 martie 1975 (Ziua Femeii) si reprodusa in admirabilul opus documentar editat de Matei Calti, ne dezvaluie un Ion Dumitriu lucid pana la suferinta. Dar si o faptura hipersensibila, cu revolte inabusite si cu un ochi de o intransigenta chirurgicala aplecat asupra realitatilor in care era constrans sa traiasca in virtutea profesiunii lui de dascal de desen pe la diferite scoli din periferia Bucurestiului.
In aceasta cumplita percepere antitetica a realului avea sa se forjeze destinul creator al artistului, asa cum il cunoastem azi.