Jurnalul de la Guantánamo/ de Mohamedou Qiud Slahi

Mohamedou Qiud Slahi s-a născut în 1970, într-un orășel din Mauritania. A obținut o bursă la un colegiu din Germania, țară în care a și lucrat, câțiva ani, ca inginer. În 2000 a revenit în Mauritania. În anul următor, la cererea Statelor Unite, a fost arestat de autoritățile mauritane și trimis într-o închisoare din Iordania; ulterior a fost transferat din nou, mai întâi la baza forțelor aeriene SUA din Bagram, Afganistan, pentru ca în cele din urmă, în 5 august 2002, să ajungă în închisoarea americană din Golful Guantánamo, Cuba, unde a fost supus unor torturi severe. În anul 2010, un judecător federal a ordonat punerea lui imediată în libertate, dar statul a făcut apel la decizia acestuia. Guvernul SUA nu l-a acuzat niciodată pe Mohamedou de vreun delict. El continuă să fie închis la Guantánamo.

Larry Siems este scriitor și activist pentru drepturile omului.Vreme de mulți ani a condus programul „Freedom to Write” din cadrul PEN American Center. Este autorul mai multor cărți, cea mai recentă dintre ele având titlul The Torture Report: What the Documents Say about America’s Post-9/11 Torture Program. Locuiește în New York.

Echipa americană preia controlul… Sosire la Bagram… De la Bagram la GTMO… GTMO, noul cămin… O zi în paradis, următoarea în iad.

██████████, ██ iulie 2002, ora 22:00.

Muzica s-a oprit. Conversația gardienilor s-a pierdut în depărtare. Duba s-a golit.

Mă simțeam singur în dricul funerar.

Așteptarea n-a durat mult; am simțit prezența altor oameni, o echipă silențioasă. În toată operațiunea care a urmat, nu-mi amintesc să se fi rostit nici măcar un singur cuvânt.

Cineva mi-a desfăcut lanțurile de la încheieturile mâinilor. A desfăcut întâi lanțurile de la prima mână, după care altcineva mi-a prins mâna aceea și a răsucit-o, în vreme ce o a treia persoană punea cătușele noi, mai solide și mai grele. Acum aveam mâinile încătușate în fața corpului.

Cineva a început să-mi despice hainele, aparent cu o foarfecă. M-am întrebat ce naiba se întâmpla. Am început să-mi fac griji din pricina acelei călătorii, pe care nici n-o dorisem și nici n-o inițiasem. Altcineva decidea totul pentru mine; aveam toate grijile de pe lume, mai puțin pe cea a luării deciziilor. Prin minte mi-au trecut iute o mulțime de gânduri. Cele optimiste sugerau: „Poate că ești în mâinile americanilor, dar nu-ți face griji, ei nu vor decât să te ducă acasă și să se asigure că totul va rămâne secret”. Cele pesimiste erau de felul: „Ai belit-o! Americanii au izbutit să te acuze de cine știe ce rahat, și acum te duc să putrezești toată viața în închisorile lor”.

Am fost dezbrăcat la pielea goală. Era umilitor, totuși legătura de peste ochi m-a ajutat să nu văd imaginea jalnică a trupului meu gol. În timpul procedurii, singura rugăciune pe care mi-am putut-o reaminti a fost aceea de criză, Ya hayyu! Ya Kayyum!, pe care o murmuram întruna. De câte ori ajungeam în situații similare, uitam toate rugăciunile, cu excepția acesteia, pe care am învățat-o din viața Profetului nostru, pacea fie cu el.

Un membru al echipei mi-a înfășurat un scutec în jurul organelor genitale. Abia atunci am fost perfect convins că avionul se îndrepta spre SUA. Acum am început să mă autoconving că „totul va fi bine”. Unica mea grijă era că familia mă va vedea la televizor în starea aceea degradantă. Eram foarte slab. Toată viața fusesem slăbănog, dar niciodată în halul ăsta; hainele îmi deveniseră atât de largi, încât păream o pisicuță jigărită într-un sac mare.

După ce echipa americană m-a îmbrăcat cu uniforma aceea croită pe măsură, un bărbat mi-a scos pentru o clipă legătura de la ochi. N-am putut vedea mare lucru, deoarece și-a ațintit lumina lanternei drept în ochii mei. Era îmbrăcat într-o uniformă neagră, care-l acoperea din cap până-n picioare. A deschis gura și a scos limba, apoi mi-a făcut semn să-l imit, pentru a-mi verifica interiorul gurii, și m-am supus fără împotrivire. Am zărit o parte din brațul lui, cu piele foarte albă și firișoare blonde de păr, care mi-a întărit ideea că mă aflam în mâinile Unchiului Sam.

Legătura mi-a fost coborâtă din nou pe ochi. În tot acel timp, auzeam zgomotul asurzitor al unor motoare de avioane; sunt convins că unele decolau și altele aterizau. Am simțit apropierea avionului meu „special”, sau poate că mașina se apropia de avion, nu mai țin minte. Îmi amintesc totuși că atunci când escorta m-a scos din dubă, între aceasta din urmă și scările avionului nu exista niciun spațiu. Eram atât de epuizat, amețit și obosit, încât n-am putut păși, ceea i-a făcut pe însoțitorii mei să mă tragă în sus pe trepte, ca pe un cadavru.

În avion era foarte frig. Am fost întins pe o sofa, și paznicii mi-au fixat cătușele cu lanțuri, cel mai probabil de podea. Am simțit cum o pătură a fost pusă peste mine; deși foarte subțire, m-am simțit protejat.

M-am destins și m-am lăsat în voia visurilor. Mă gândeam la membrii familiei mele, pe care n-aveam să-i mai revăd niciodată. Cât de triști aveau să fie! Plângeam în tăcere și fără lacrimi; îmi vărsasem toate lacrimile la începutul expediției, care fusese un fel de hotar între viață și moarte. Regretam că nu fusesem mai bun cu oamenii. Regretam că nu fusesem mai bun cu familia mea. Regretam toate greșelile pe care le comisesem de-a lungul vieții, față de Dumnezeu, față de familie, față de toți!

Mă gândeam la viața într-o închisoare americană. Mă gândeam la filmele documentare pe care le văzusem despre închisorile lor și la duritatea cu care își tratau deținuții. Îmi părea rău că nu eram orb sau că nu aveam alt gen de handicap fizic, ca să mă poată ține izolat și să-mi acorde un tratament omenos și protecție. Mă gândeam la prima audiere în fața judecătorului. Oare aveam vreo șansă de a fi judecat corect într-o țară care-i privea cu atâta ură pe musulmani? Oare puteam spune că eram deja condamnat, chiar înainte să fi avut vreo șansă de a mă apăra?

Mi-am înecat toate gândurile acelea dureroase în căldura păturii. La răstimpuri mă încerca supliciul nevoii de a urina. Scutecele nu erau o soluție pentru mine, fiindcă nu-mi puteam convinge creierul să trimită semnalul necesar spre vezica urinară. Cu cât mă străduiam mai mult, cu atât creierul meu se încăpățâna mai tare. Gardianul de lângă mine îmi turna întruna în gură apă printr-un dop de sticlă, ceea ce-mi agrava situația. Nu puteam refuza; fie înghițeam, fie mă înecam. Poziția întins pe o parte era incredibil de chinuitoare, dar orice tentativă de-a o schimba se sfârșea cu un eșec, pentru că o mână puternică mă împingea înapoi.

Îmi dădeam seama că avionul era unul mare, ceea ce m-a făcut să cred că urma să zburăm direct spre SUA. Însă după vreo cinci ore, am început să coborâm, apoi am aterizat lin. Știam că SUA erau mult mai departe. Unde ne aflam? În Ramstein, Germania? Da, Ramstein trebuia să fie, fiindcă acolo exista un aeroport militar american pentru avioanele din Orientul Mijlociu aflate în tranzit; ne opriserăm aici pentru alimentare cu combustibil. Dar imediat după aterizare, gardienii mi-au schimbat cătușele metalice cu unele din plastic, ce mi-au tăiat dureros gleznele pe scurta distanță până la un elicopter. Când m-a scos din avion, un gardian m-a bătut pe umăr, parcă spunând că totul va fi bine. În ciuda durerilor cumplite care mă încercau, gestul acela mi-a dat speranța că mai existau încă oameni printre cei în mâinile cărora mă aflam.

În clipa în care m-a izbit lumina soarelui, a revenit și întrebarea: „Unde sunt?” Da, în Germania – eram în iulie și soarele răsărea devreme. Totuși de ce Germania? Nu comisesem niciun delict în Germania! În ce rahat intenționau să mă bage? Pe de altă parte, sistemul legal german ar fi fost de departe o alternativă mai bună pentru mine; știam procedurile și vorbeam limba, iar sistemul german este destul de transparent și nu există condamnări la două sute și trei sute de ani de închisoare, ca în SUA. Nu trebuia să-mi fac multe griji: urma să fiu dus înaintea unui judecător german, care-mi va aduce la cunoștință acuzațiile statului, după care să fiu închis într-un penitenciar temporar, până se va lua o decizie în cazul meu. Nu voi fi supus la torturi și nu va trebui să văd chipurile rele ale anchetatorilor.

Elicopterul a aterizat după zece minute și am fost dus spre o dubă, flancat de doi gardieni. Șoferul și bărbatul aflat pe scaunul de lângă el vorbeau într-o limbă pe care n-o mai auzisem niciodată până atunci. „Ce naiba de limbă vorbesc?”, m-am întrebat, „filipineza?” Mă gândeam la Filipine, deoarece știam despre uriașa prezență militară americană de acolo. Da, Filipine trebuia să fie; ei complotau cu americanii și mă băgaseră în cine știe ce rahat. Oare ce întrebări îmi va pune judecătorul lor? De acum însă nu-mi doream decât să ajungem undeva și să urinez, iar după aceea puteau face orice doreau. „De-am ajunge odată!”, îmi spuneam. „După aia n-aveți decât să mă omorâți!”

După vreo cinci minute de mers, gardienii m-au tras afară din dubă și mi s-a părut că mă aflam într-un hol. M-au silit să îngenunchez și să plec capul; trebuia să rămân în poziția aceea până mă ridicau ei. Au urlat la mine:

— Să nu te clintești!

Înainte de a-mi face orice alte griji, am urinat într-un mod pur și simplu remarcabil, așa cum nu mai făcusem niciodată în viața mea. A fost o ușurare extraordinară; m-am simțit ca și cum aș fi fost eliberat și trimis înapoi acasă. Brusc, toate neliniștile mi-au dispărut și am zâmbit în sinea mea. Nimeni n-a observat ce tocmai făcusem.

După aproximativ un sfert de oră, câțiva gardieni m-au ridicat și m-au târât într-o cameră unde, în mod vădit, „procesaseră” deja mulți deținuți. După ce am intrat, mi-au luat legătura de pe cap. Urechile mă dureau teribil, și de altfel întreg capul; practic tot corpul meu urla de durere. Abia puteam sta în picioare. Gardienii au început să-mi scoată hainele și am rămas în fața lor așa cum mă făcuse mama. Astfel am stat pentru prima dată înaintea unor soldați americani; acum însă nu era un documentar de la televizor, ci adevărul adevărat. Am avut reacția cea mai firească și mi-am acoperit organele genitale cu mâinile, apoi am început să murmur încet rugăciunea de criză, Ya hayyu! Ya Kayyum! Nimeni nu m-a oprit din rugăciune; totuși unul dintre polițiștii militari (MP) m-a privit cu ochi plini de ură. Ulterior el avea să-mi ordone să nu mai privesc în jur prin cameră.

Un medic ████████████████████ m-a consultat rapid, după care am fost îmbrăcat în veșminte afgane. Da, veșminte afgane în Filipine! Bineînțeles că am fost pus în lanțuri, cu mâinile și picioarele legate de brâu. În plus, pe mâini mi-au fost trase mănuși cu un singur deget. Acum eram gata de acțiune! Ce acțiune? N-aveam niciun indiciu!

Soldații din escortă m-au legat din nou la ochi și m-au târât într-o cameră pentru interogatorii, aflată în apropiere. Imediat cum am intrat acolo, mai mulți oameni au început să strige și să arunce cu obiecte grele în pereți. În vacarmul creat, am putut distinge următoarele întrebări:

— Unde-i Mullahul Omar?

— Unde-i Osama bin Laden?

— Unde-i Jalaluddin Haqqani?

Prin minte mi-a fulgerat o analiză instantanee: indivizii respectivi conduceau o țară și acum erau un grup de fugari! Anchetatorii scăpaseră din vedere două lucruri. În primul rând, tocmai îmi aduseseră la cunoștință ultimele știri: Afganistanul fusese cucerit, dar liderii de la vârf nu fuseseră capturați. În al doilea rând, eu fusesem reținut în momentul declanșării războiului împotriva terorismului, și de atunci fusesem închis într-un penitenciar iordanian, izolat literalmente de restul lumii. Cum aș fi putut să știu atunci că SUA cuceriseră Afganistanul și că liderii țării erau acum niște fugari? Cum aș fi putut să știu ceva despre locul unde se aflau ei,acum?

Am răspuns umil:

— Nu știu!

— Minți! a urlat unul dintre ei într-o arabă stricată.

— Nu, nu mint, am fost reținut așa și-așa, și-l cunosc doar pe Abu Hafs…, am spus într-un rezumat rapid al poveștii mele.

Fragment din „Jurnalul de la Guantánamo” de Mohamedou Ould Slahi, editat de Larry Siems. În pregătire la Editura Corint. Traducere din limba engleză de Mihai Drumur. Prefață de Marian Voicu