Jurnalul lui D.C. Amzar (II)

Ca orice jurnal de acest tip, cartea lui Dumitru Cristian Amzar poate fi citita cu interes istorico-literar, dar si psihologic, pentru detalii anecdotice sau, dimpotriva, din perspectiva inalta, a evaluarilor de politica internationala in contextul carora se misca Romania la finele anilor ”40.

Din acest ultim punct de vedere, ar fi interesant de comparat observatiile lui Amzar cu “conjuncturile internationale” ale lui Mircea Vulcanescu, ori cu publicistica in domeniu a lui Mihail Polihroniade.

Daca esti atras de succesiunile evenimentiale, cu doza lor de pitoresc aleatoriu, atunci sa stiti ca ele te intampina la tot pasul. Iata o mostra la intamplare, de la Craciunul lui 1939: “Aseara, cand m-am intors de la Legatie, am avut o foarte placuta surpriza din partea menajerei gazdei noastre: ne-a daruit de la Mos Craciun doi purcelusi aducatori de noroc, o lamaie cu picioare din bete de chibrit, ochii din cuisoare, urechi din sambure de migdale si coada dintr-o hartiuta rasucita, in gura cu cate o frunza de trifoi si in spate cu cate o lumanare (nota DCM: observati notarea detaliilor pana la halucinatie, semn, acesta, nu de pedanterie maniacala, ci de apriga, meticuloasa organizare mentala). In tara, Papadima a fost 4 luni la armata. Credinta lui este ca ne prezentam inca slab. Nu rezistam unui atac rus, necum german. Gusti ar fi cazut in dizgratie. D-na Gusti s-ar fi suparat cu d-na Lupescu. Argetoianu a tinut sa desfiinteze cuibul de sinecure dela Serviciul Social. Gusti ar fi fost sapat de Marinesti, in special de Gavrila, care primea rapoarte ca la echipele regale se face gardism…”.

Cine si l-ar fi inchipuit tocmai pe Carl Schmitt pasionat de cariera europeana a spatiului mioritic blagian? “16 iulie 1943. Celebrul Carl Schmitt prevedea daunazi expresiei mioritisch o mare cariera literara, in genul lui romantisch. In cateva decenii el va fi pe buzele tuturor”. Si dupa doua zile: “Carl Schmitt era de parere ca titlul propus de Blaga pentru editia germana a Spatiului mioritic, Zum Wessen der rumanischen Volksseele este cu totul demodat si comun. E cu mult mai bun titlul romanesc Der mioritische Raum”.

In dimineata zilei de 28 febr. 1941, Amzar se trezeste “din somn cu o intrebare: ce as face eu intr-o guvernare de 10 ani?”. Si rezuma: “as infiinta in toate satele dispensare comunale, as infiinta in fiecare sat cate o baie populara, as intocmi un plan de indesire a retelei de cai ferate si drumuri, as indruma tineretul spre inginerie, meserii si comert. Ma intrebam ce-as face daca mi s-ar oferi un post inalt? L-as refuza categoric si i-as ruga sa-mi incredinteze conducerea unui serviciu mic, limitat, a unei institutii mai putin importante, spre a dovedi ce pot”.

Exemplu de afinitati structurale cu Mircea Vulcanescu? Foarte posibil de la un mare pretuitor al randuielii in toate cele.

Am citat deja convingerea autorului privind incapacitatea tineretului legionar pentru inalta administratie, politica de varf si randamentul la nivel statal. Pe de alta parte, Amzar taxeaza ferm oportunismul, atasarea la functii oficiale a congenerilor, in absenta crezului de profunzime. “25 febr. 1941. Daca Sorin Pavel si Emil Cioran au sinceritatea sa spuna ca nu cred in existenta unei culturi romanesti, ma intreb de ce nu au si curajul sa refuze a reprezenta in strainatate, pe bani grei, o asemenea cultura! Nemtii n-au admis ca Emil Cioran sa mearga consilier cultural la Paris, cum a fost numit de la Bucuresti. Nu i-au dat nici macar voie sa treaca prin Paris spre a merge la Vichy, spunandu-i sa nici nu mai incerce pe alta cale, deoarece ei au refuzat pe reprezentantii unor tari mai prietene decat Romania”. Apropo de Cioran, iata-l si pe Eliade la 12 iulie 1942: “E la Berlin, in drum spre Bucuresti, venind de la Lisabona. In ce priveste legiunea, nu vede nici o iesire. Cand va ajunge sa activeze Mihai Mota, spune el, atunci se va putea vorbi din nou de legiune. Despre moralul englezilor spune ca e excelent. Pana la sfarsit, vor castiga razboiul”. In sfarsit, in ianuarie ”41, in plina rebeliune legionara, Amzar noteaza sec si revelator, atunci ca si azi: “Am vazut aseara la Teatrul Komödie din Kunfürsterdamm o comedie tradusa din ungureste. Ungurii fac propaganda inteligenta, iar noi revolutii ridicole…”.

Sociologul participant la cercetarile antropologice gustiene este si el constant prezent. La 24 febr. 1940, cand isi noteaza inscrierea in Frontul Renasterii Nationale, Amzar face o rapida teorie a etosului muncii la intelectualii romani, care “au ritm cu intermitenta, ca taranii. Acestia muncesc vara cate 20 de ore pe zi, iar iarna nu fac nimic – n-au ce face. La tarani lucrul e explicabil si scuzabil, dar la intelectuali nu”. Urmeaza comparatia cu Apusul si concluzia: “Intelectualii nostri provin insa in mare parte de la tara, sunt inca agricultori, si o alta mare parte din randurile boierimii, a carei prima si cea mai inalta indeletnicire a fost la noi sa nu faca nimic”.

Un personaj, Dumitru Cristian Amzar, greu de prins intr-o formula standard, si o inteligenta de redescoperit. Ce mi se pare sigur e ca – daca luam ca etalon (moral, ideatic, politic, profesional, atitudinal) si in cazul sau figura, optiunile si destinul lui Nae Ionescu, acestea sunt excelent rezumate in distinctia pe care Amzar o face intre “naisme” si “ionescianism”. “In viata si doctrina lui Nae Ionescu, scrie el la 9 apr. 1943, trebuie deosebit ionescianismul de naisme. Acestea, legate de prezenta personalitatii sale, vor disparea cu timpul. De ionescianism se va vorbi insa cat timp va exista cultura romaneasca”.

La 10 iunie 1946, putem spune ca se face bucla: “astazi, ca si in 1938, cand m-am despartit de legionari, credinta mea este ca locul Romaniei nu este alaturi nici de Rusia, nici de Germania, ci de puterile occidentale”.

*) Dumitru Cristian Amzar, Jurnal berlinez, editie de Dora Mezdrea si Dinu C. Amzar, Editura Romania Press, 2005, 637 pag.