Jurnalul unei vechi călătorii/ de Ziarul de duminică

Richard Kunisch

București și Stambul

Schițe din Ungaria, România și Turcia

Editura Humanitas

Colecția Vintage. Traducere din limba germană, prefață și note de Viorica Nișcov. Ediția a doua, revăzută.

„Un tânăr german, prusian de obârșie, întreprinde în ultimii ani ai deceniului al șaselea al secolului al XIX-lea o călătorie în Orient – scrie traducătoarea. Pleacă de la Viena cu vaporul pe Dunăre, se oprește la Budapesta, atât cât să viziteze orașul, după care se îndreaptă spre Giurgiu, pe aceeași cale de apă, iar apoi cu trăsura, pe drumuri desfundate, pline de noroaie apocaliptice, spre București. Zăbovește aici ceva mai mult, timp în care asistă la o ședință de divan, vizitează o mănăstire din apropierea capitalei, se lasă încântat pe Dealul Mitropoliei de vederea orașului înecat în verdeață, cu zecile de cupole ale bisericilor sale scânteind în soare, se plimbă la Șosea, admirând eleganța lumii bune, frecventează saloanele vremii, uimindu-se de frumusețea femeilor, remarcă discrepanța enormă dintre fața opulentă, mondenă și occidentală, de «capitală suprarafinată», și aceea mizeră, murdară și înapoiată, de «sate îngrămădite unele într-altele» ale aceleiași urbe. În fine, de la Galați ia vaporul și pornește pe mare spre Constantinopol, de aici spre Scutari și, la urmă, spre Smirna, atras de fabulosul exotic al locurilor visate nostalgic încă din copilăria legănată de basmele Șeherazadei.“

„Prima impresie pe care Moldo-Valahia o face asupra străinului este tristă – scrie Richard Kunisch. Șesuri întinse, necultivate, fără șosele, fără sate. Ici-colo, se înalță câte o movilă de pământ din care se ițește, uitându-se plin de curiozitate, un țigan oacheș; ici-colo zărești câte o cocioabă făcută din pământ și crengi, în fața ușii căreia câțiva copii goi de valahi se tăvălesc în murdăria care nu le mai poate face nici un rău. O fântână de lemn la care se pot adăpa caii alcătuiește hanul, o herghelie păscând liberă, stația de poștă. Ai sentimentul că ai trecut de hotarul civilizației, și așa și este… Dar caracterul poporului e bun… Cu cât îi cunoști mai bine pe români, cu atât îți dai mai bine seama de fondul nealterat al caracterului poporului lor. Blândețea lor nevinovată, docilitatea pe care o manifestă față de toți cei sus-puși, cu toate că din partea acestora nu le-a venit adesea nimic bun și nu o dată doar împilări, precum și nesfârșita sărăcie a acestor oameni au ceva mișcător… Pământul e admirabil, caracterul poporului, inițial bun – unde trebuie căutată pricina acestei mizerii pretutindeni vizibile, a acestei degenerări sociale și politice? Poate în trecutul istoric al acestor țări?“

Richard Kunisch (1828-1885) s-a născut la Breslau (astăzi Wroclaw, Polonia) într-o familie nobiliară. Urmează studii de drept, filologie și științe politice. Publică beletristică și articole politice în presa liberală. Ia parte la Revoluția din 1848 și este destituit din postul de referent la Curtea de Apel din Breslau. Ulterior, se dezice de idealurile revoluționare; devine magistrat guvernamental, apoi secretar de legație pe lângă unchiul său, baronul Emil von Richthofen – membru în Comisia Europeană a Dunării, calitate în care ajunge la București, pe 16 iulie 1857. Petrece aici zece luni, într-o perioadă în care reprezentanții puterilor europene iau act de voința Divanelor ad-hoc și fac recomandări hotărâtoare pentru soarta Principatelor. Este trimis apoi, tot în misiune oficială, la Constantinopol, observațiile și întâmplările din acest excurs oriental alcătuind substanța paginilor de față, publicate în 1861. Întors în Germania, ocupă diverse posturi administrative; în 1866 primește titlul de baron von Richthofen, iar între 1866 și 1885 funcționează intermitent ca membru al Camerei Deputaților din Prusia.

Din însemnările sale de călătorie își va extrage Eminescu materia „Luceafărului”.