Kamceatka/ de Marcelo Figueras

Având drept ghid un băiețel obligat să contemple mult prea devreme latura întunecată a realității, Marcelo Figueras ne invită să aruncăm o privire spre capitolul cel mai sumbru din istoria recentă a Argentinei. În fața acestei realități terifiante, ale cărei tentacule se insinuează în sânul familiei sale, băiețelul care îl admiră de Harry Houdini evadează într-un spațiu al fanteziei, Kamceatka. Acel teritoriu misterios și îndepărtat, cu urși fioroși, cratere fumegânde învăluite în vapori de sulf și vârfuri muntoase acoperite de zăpezi eterne va fi refugiul lui imaginar, Avalonul în care se va ascunde pentru a-și vindeca rănile și pentru a supraviețui urmărilor unuia dintre cele mai brutale și mai nefaste regimuri politice din America Latină.

Vocea autorului: „Precum broscoii din Kamceatka, mă consider amfibiu. Am nevoie de literatură și de cinematografie ca să supraviețuiesc. Una e un mod de creație solitar; cealaltă este mai mult o activitate de grup.“

„Kamceatka are toate datele unei capodopere. (…) Este un poem elegiac tandru, sobru și emoționant, care, dincolo de intensitatea tăcerilor sale asurzitoare, ascunde bătăile seci ale zgomotului și furiei unei tragedii colective de proporții incomensurabile.” – Ángel Fernández-Santos, El País

Marcelo Figueras s-a născut în 1962 la Buenos Aires, în Argentina. A lucrat ca jurnalist la diverse reviste (Humor, El Periodista, Caín), a fost editor al suplimentului de cultură al cotidianului Clarín și director al revistei Viva. I-a intervievat, printre alții, pe Madonna, Julia Roberts, Mick Jagger, Paul McCartney, Woody Allen, Arthur Miller și Martin Scorsese. A publicat povestiri în mai multe antologii și este autorul romanelor El muchacho peronista (1992), El espía del tiempo (2001), Kamceatka (2003), La batalla del calentamiento (2007) și Aquarium (2009). A scris scenariul filmului Plata quemada, în regia lui Marcelo Piñeyro, pentru care a primit Premiul Asociației Criticilor de Film Argentinieni. Filmul realizat pe baza romanului său Kamceatka a avut mare succes la critică și la public și a fost ales să reprezinte Argentina la Premiul Oscar, secțiunea „Cel mai bun film străin“.

2. All things remote

Cuvântul „Kamceatka“ sună neobișnuit. Prietenilor mei spanioli li se pare imposibil de pronunțat. De fiecare dată când îl pronunț mă privesc cu superioritate, ca și cum ar avea de-a face cu un sălbatic blând. Se uită la mine și îl văd pe Queequeg, bărbatul tatuat din cartea lui Melville, care adora statuia unui zeu fals. Ce interesantă ar fi Moby Dick povestită de Queequeg ! Însă poveștile sunt scrise de supraviețuitori.

Nu-mi aduc aminte de vreo vreme în care să nu fi știut ce este Kamceatka. La început era o țară de cucerit, între atâtea altele din jocul meu preferat, TEG, Tactică și strategie de război. Caracteristicile epice ale jocului se transmiteau numelui acelui loc, dar eu aș fi putut jura că numele avea un răsunet glorios. Mă

înșelam, sau Kamceatka chiar sună ca o încrucișare de săbii ? Sunt dintre cei care simt o irezistibilă chemare către lucrurile îndepărtate, la fel ca Ismail din Moby Dick. Distanța reprezintă pentru mine măsura aventurii pe care sunt dispus s-o încep: cu cât e mai îndepărtată ținta, cu atât mai mare trebuie să fie curajul. Pe tabla de TEG, țara mea natală, Argentina, se află în partea de jos, la stânga. Kamceatka, în schimb, se află foarte sus și la dreapta, chiar sub roza vânturilor. În dimensiunea plană a acestui univers, Kamceatka era locul cel mai îndepărtat la care puteam visa.

Când ne jucam, nimeni nu încerca să cucerească Kamceatka. Naționaliștii jinduiau după America de Sud, cei care doreau câștigul cu orice preț, după America de Nord, cei culți visau la Europa, iar cei practici se stabileau în Africa sau în Oceania, care se cucereau ușor și erau chiar și mai ușor de apărat. Kamceatka era în Asia, care era prea mare și, prin urmare, greu de controlat.

Și culmea, nici măcar nu era o țară adevărată : exista ca națiune

independentă doar pe planiglobul insolit al jocului de TEG, deci cine și-ar fi dorit o țară care nici măcar nu era adevărată ? Kamceatka îmi rămânea mie, fiindcă întotdeauna am ținut cu cei mai slabi. Kamceatka, un regat ascuns și barbar, care mă chema cu bubuituri de tobe pentru a-i fi rege.

Pe atunci nu știam nimic de adevărata Kamceatka, acea limbă înghețată pe care Rusia o trimite în Oceanul Pacific pentru a-și bate joc de vecinii de peste mări. Nu aflasem despre zăpezile ei eterne și despre cei o sută de vulcani. Nu știam despre ghețarul Mutnovski și nici despre lacurile ei cu ape corozive. Nu știam nimic despre urșii săi fioroși și despre craterele fumegânde, nici despre bulele de gaz care se umflă ca burta unui broscoi la suprafața apelor termale de acolo. Era de ajuns că avea forma unui iatagan și că era inaccesibilă.

Tata s-ar mira dacă ar ști cât de mult se aseamănă adevărata Kamceatka cu țara visurilor mele. O peninsulă înghețată care este, de asemenea, și regiunea cu cea mai intensă activitate vulcanică de pe Pământ. Un orizont plin de piscuri înalte până la cer și aproape inaccesibile, învăluite în vapori de sulf. Kamceatka

ca un regat extrem, paradoxal ; o sumă de contradicții.

3. Rămân fără unchi

Pe tabla de TEG, distanța dintre Kamceatka și Argentina este înșelătoare. Dacă aș transpune dimensiunile ei plane pe suprafața unui glob, acea traiectorie ce părea insurmontabilă ar deveni apropiere. Nu mai e nevoie să traversezi întreaga lume pentru a ajunge dintr-un loc în altul. Kamceatka și America sunt

atât de departe, încât aproape că se ating. În același fel, momentul de rămas-bun din benzinărie și începutul poveștii mele sunt extreme care se suprapun și se reflectă una în alta. Soarele de octombrie se confundă cu cel de aprilie, această dimineață o acoperă pe aceea. E ușor de trecut cu vederea că un soare este cel care anunță vara iar celălalt își ia rămas-bun de la ea.

În emisfera sudică, aprilie este o lună a extremelor. Începe toamna și, odată cu ea, frigul. Însă rafalele durează puțin, iar soarele se impune din nou. Zilele sunt încă lungi. Multe par furate verii. Ventilatoarele dau semne de oboseală, iar oamenii fug pe plajă la sfârșitul săptămânii, încercând să alerge mai repede ca iarna. În veșmintele sale, acea lună de aprilie din 1976 semăna cu toate celelalte. Eu începeam clasa a șasea. Eram ocupat cu orarul care îmi dădea bătăi de cap și cu listele de cărți pe care trebuia să le găsesc. Încă mai căram după mine mai multe rechizite decât era necesar și mai protestam pentru locul meu în clasă,

mult prea aproape de catedra domnișoarei Barbeito.

Dar unele lucruri se schimbaseră. Lovitura militară, de exemplu. Chiar dacă mama și tata nu vorbeau mult despre asta (mai degrabă decât furia și descurajarea, părea să îi încerce incertitudinea), era evident că vorbesc de ceva serios. Pentru moment, unchii mei dispăruseră ca prin magie.

Până în 1975, casa noastră din cartierul Flores fusese plină de oameni care intrau și ieșeau tot timpul și vorbeau tare, râdeau și loveau cu pumnul în masă pentru a evidenția o frază, care beau mate și bere, care cântau din voce și la chitară și care se urcau cu picioarele pe fotoliu de parcă ar fi trăit alături de noi

dintotdeauna. În majoritatea cazurilor, nu îi mai văzusem niciodată și nici nu urma să îi mai văd. Când soseau, tata ni-i prezenta pe fiecare. Unchiul Eduardo. Unchiul Alfredo. Mătușa Teresa. Unchiul Mario. Unchiul Daniel. Niciodată nu le rețineam numele, dar nu era nevoie. Din când în când, Piticul mergea în sufragerie și cu cea mai inocentă voce a lui spunea : „Unchiule, îmi dai o cola?“ Cinci persoane se ridicau în același timp, iar el se întorcea în cameră cu paharele pline ochi, la timp pentru a vedea Sfântul.

La sfârșitul anului 1975, unchii au început să se rărească. Veneau din ce în ce mai puțini. Deja nu mai vorbeau tare, nu mai cântau și nu mai râdeau. Tata nici nu se mai obosea să ni-i prezinte. Într-o zi, mi-a spus că unchiul Rodolfo a murit și că vrea să îl însoțesc la priveghi. Eu nu știam cine este unchiul Rodolfo. Am acceptat pentru că a spus că va merge cu mine și nu cu Piticul ; era o recunoaștere a superiorității poziției mele, de frate mai mare.

A fost primul meu priveghi. Unchiul Rodolfo era pe fundul unei cutii și erau cam trei sau patru camere pline de oameni supărați care beau plini de emfază cafea cu mult zahăr și fumau încontinuu. Mi s-a luat o piatră de pe inimă, fiindcă urăsc persoanele plângăcioase și îmi imaginasem că un priveghi trebuie să fie o adunătură de bocitoare. Îmi amintesc că s-a apropiat de noi unchiul Raymundo (nu îl cunoșteam, mi l-a prezentat tata acolo) și m-a întrebat de școală și unde stau, iar eu, fără să stau pe gânduri, l-am mințit. Stau lângă Boca, i-am spus. Nu știu de ce. Din pură plictiseală, m-am apropiat de cutie și am descoperit că îl cunoșteam pe unchiul Rodolfo. Avea obrajii scofâlciți și mustața puțin mai mare, sau poate doar părea mai mare pentru că era mai slab și mai grav așa, mort, sau poate că gravitatea afișată era doar o consecință a costumului și a cămășii cu guler înalt,  dar era unchiul Rodolfo, fără îndoială. Unul dintre puținii care veniseră pe la noi de două sau trei ori și care făcuseră un

efort să se arate prietenoși cu noi. La ultima vizită îmi dăruise un tricou cu River Plate. Când ne-am întors de la priveghi, m-am uitat în dulap și era acolo, în al doilea sertar de jos. Nici măcar nu l-am atins. Am închis sertarul și mi l-am șters

din minte, cel puțin până la căderea nopții, când am visat că tricoul iese din sertar, se târăște ca un șarpe până la patul meu și mi se răsucește în jurul gâtului, sufocându-mă. L-am visat de mai multe ori. De fiecare dată când mă trezeam, mă simțeam ca un prost. Cum să mă strângă de gât un tricou cu River, dacă eu țineam cu River?

Au mai fost și alte semne, dar niciunul de atât de rău augur. Frica se instalase în propria mea casă, în sertarul meu, împăturită îngrijit și mirosind a curat, între șosete și ciorapi. Niciodată nu l-am întrebat pe tata cum murise unchiul Rodolfo. Nu era nevoie. Nimeni nu moare de bătrânețe la treizeci de ani.

Fragment din volumul Kamceatka de Marcelo Figueras, în curs de apariție la Editura Allfa, colecția Strada Ficțiunii, Contemporan. Traducere de Elena Alexandra Șerban.