Klimt reloaded

De ce Klimt reloaded? Este ceea ce am simtit in fata lucrarilor Barbarei Hangan de la Galeria “Allianz Tiriac” (22 februarie – 4 aprilie 2006). Artista de 32 de ani, scolita la Cluj, isi marturiseste in aproape toate tablourile afinitatea electiva cu secessionistii; artistii austrieci Shiele si Klimt regasindu-se in diferitele ei replici interpretative. In rame somptuoase, grele, pictorita propune printre altele o serie a ingerilor, un alt “redivivus” al actualitatii. In ultima vreme, cel ce se atine la mode rafinate, intelectualul satul de cele lumesti cu asaltul lor gregar, isi indreapta privirea spre cer, si cum acesta pare sa se fi indepartat prea mult, sau dimpotriva e gata sa-l striveasca pe interlocutorul sau muritor, apare salvatoare solutia intermediarului, a ingerului. In tonuri sumbre, teroase, fapturile din picturile Barbarei Hangan par plamadite mai mult din noapte, mesageri ai intunericului, ai iubirilor vinovate, cu o senzualitate grea, in aproape fiecare lucrare convietuind intr-un menaj multiplu gaselnite stilistice ale unor nume de marca din istoria artei. Este evident (si nu doar Barbara Hangan pacatuieste prin exces de culturalizare) ca bombardarea infomationala din ultimul deceniu, accesul galopant la cunoastere, familiarizarea atat de mare cu lucrari celebre incat par sa fie produsul propriei minti a dus la pierderea spontaneitatii plastice genuine, a creatiei personalizate, multi alegand calea ironiei, sau a decalcurilor enciclopediste. Interesul comercial al acestor reveniri in timp, reluari, este insa mare. Publicul, potentialul cumparator, poate experimenta chiar un catharsis, o emotie veritabila, in parte si pentru ca turismul de masa a deschis portile cunoasterii pe viu a operelor artistice in marile muzee ale lumii, sau virtual pe net, si vizitatorul care recunoaste o opera are satisfactia propriei dexteritati mentale, si ii vine mai usor, fiind astfel magulit in amorul propriu, sa aprecieze lucratura artistica, sa fie atent la eventuala morala continuta in lucrare, sa se inscrie pe anume filoane simbolice.

In alta ordine de idei, tentatia analogiilor pe care o simte omul neobaroc de astazi este comparabila cu interdisciplinaritatea spre care tinteau membrii diferitelor miscari de sorginte modernista la inceputul secolului XX. Placerea decorativismului, serializarea, gustul pentru ritm, incarcatura erotica, intertextualitate, artificiu – toate acestea par sa-si dea mana peste un veac de framantari, cand arta a fost data cu capul de toti peretii. In acest context a aparut, ca formula plastica recurenta, citatul stilistic, care poate aluneca in kitch sau dimpotriva poate afirma personalitatea celui ce dialogheaza astfel cu un anume artist al trecutului. Sunt unii artisti faimosi precum Bill Viola care, folosind tehnica video, si-a facut un intreg portofoliu din reluari ale unor tablouri faimoase, punand in scena Bosch sau Pontormo, dar opera lui, profunda, suscita interpretari multiple si imi aminteste de acel Pierre Menard al lui Borges care, rescriind Don Quijote cuvant cu cuvant, compune de fapt alta carte, pentru ca aceasta inglobeaza psihologic toate evenimentele ce s-au succedat pe scena lumii de la 1602 incoace. Un demers care pune problema re-lecturii, a re-producerii, a re-contextualizarii unei opere in fragment contemporan.