La cererea publicului: despre manele (bis)

Între maneaua din dicționarele actuale (“cântec turcesc de dragoste cu melodie duioasă și tărăgănată”), care își are rădăcinile în epoca fanariotă, și maneaua de azi (neprinsă încă în dicționare) există o soluție de continuitate. Am putea chiar spune că sunt cuvinte diferite, care desemnează lucruri diferite. Dacă manelele din secolul al XIX-lea erau o muzică pentru elite (se cântau la curțile domnești și boierești), cele actuale se adresează vulgului rupt de tradițiile satului, încă locuitor în mediul rural ori strămutat în periferia mizeră de beton a orașelor. Dacă vechile manele erau melancolice și tihnite, cele actuale sunt expansive și nestăpânite. Dacă vechile manele erau prin excelență orientale, cele noi sunt un amestec de țigănie, balcanism și mahala autohtonă. Dacă, în sfârșit, vechile manele erau interpretate la instrumente tradiționale, cele actuale nu au nevoie, uneori, decât de un sintetizator și un gurist cu aplomb de hip-hoper. Născut în anii ’90, noul gen lipsit de inhibiții și-a însușit numele vechii muzici, cu care mai are foarte puține în comun – poate doar inflexiunile orientale. Și a început să cucerească țara, să facă bani și… să creeze sau să dea naștere la cuvinte.

După cincisprezece ani de ascultat muzică autohtonă pentru buric și pelvis, privim nostalgic spre vremurile când încă nu existau manele, ci doar proto-manele: “alt gen de cultură, care include și istorica formație de proto-manele Azur” (Suplim. de cult. 4 VI 11). Între timp, noua manea a evoluat, nu mai e doar ce-a fost și ce este, adică o lălăială, a ajuns să desemneze, ironic-disprețuitor, orice este făcut în pripă, amatoristic dar cu mare tămbălău: “Asistăm la o manea politică. Suntem singura țară din Uniunea Europeană care nu are o strategie postaderare” (Cotid. 20 I 07 p. 24). Iar lucratul după ureche, lăutăreala a căpătat numele de manelism (“România este condamnată să nu iasă niciodată din acest manelism fiscal”, adevarul.ro 30 VIII 10).

Manelele sunt ca furtuna: te poți lăsa luat de ele sau, rămuros stejar din Borzești, rămâi neclintit în fața năvălirii lor. La cumpăna dintre cel de-al doilea și cel de-al treilea mileniu exista deja “Ziua națională a luptei împotriva play-bac-ului și manelelor” (Naț. 1 XI 00 p. 1), iar în iunie 2006, din revoluționara Timișoară (mai precis: de la filiala locală a unei sigle, SRADSCD) se lansa chemarea: “Români, să dăm Mozart la tot cartieru’!” (hotnews.ro, 31 V 06), instituind “Luna românească de luptă împotriva manelelor”. Nu!, românii nu sunt un popor vegetal, reacția sănătoasă antimanea (“șNțu cred ș…ț că reacția anti-manea este numai la muzică; nu respingi maneaua numai din motive de ritm. Maneaua vine la pachet cu o întreagă atitudine și un întreg set de valori – care sînt, s-o spun pe șleau, insalubre”, Dil. 13 VII 06) sau antimanele (“Virus informatic antimanele ș…ț Una dintre acțiunile virusului este aceea de a șterge de pe calculatorul virusat toate fișierele multimedia care conțin titlurile acestora sau nume ale unor interpreți de manele”, ziaruldeiasi.ro 27 IV 05) există. Și îi transformă pe “băieții răi”, creatorii de viruși informatici, în apostoli ai neamului, care nu mai rabdă batjocorirea imnului național transformat în imn-manea (“Pe 1 decembrie 2005, de ziua națională a României, am avut ocazia să ascultăm pe un post de televiziune particular interpretarea imnului de stat al țării noastre în diverse variante, aparținând unor genuri muzicale diferite, inclusiv un imn-manea”, Suplim. de cult. 5 II 11). Nu putem permite ca România să devină tărâmul manelelor, un Maneleland (Adev. lit. și art. 24 II 04 p. 6), o Manelia, “tărâmul magic în care o anume muzică săltăreață plutește în aer” (Adev. 27 II 04 p. 4), în care petrecerea dintre ani se numește manelion (“Manelioanele TV”, kamikazeonline.ro 4 I 11), iar a maneli înseamnă “a cânta (manele)” (“Au manelit Vali Vijelie, Sorinel Puștiul…”, Naț. 4 I 01 p. 16). O țară ai cărei locuitori sunt manelofili (“Zi de neagră deznădejde ș…ț pentru manelofili. Incredibilul s-a produs: maratonul lăutăresco-umoristic ș…ț a fost anulat”, Adev. 16 VI 01 p. 3) vrăjiți de ritmul manelesc (“Îmi place muzica, îmi place ritmul manelesc”, Dil. 19 I 06) și care se poartă manelic (“Reguli simple, manelice, pentru economia de piață și pentru studenții la economie”, Naț. 24 XI 00 p. 2), care sunt manelizați “până la ADN” (R.lit. 29 / 2001 p. 18) sau “până la Dumnezeu” (adevarul.ro 23 I 02), atât de dependenți încât nu mai reacționează decât la maneloterapie (“șIț-a făcut maneloterapie ca să ș…ț nu se arunce pe fereastră”, G. 11 VII 08 p. 10).

Dar ce este, în fond, manelismul? Este un stil muzical kitschos (“Stilul muzical și mișcarea asociată lui Azur au deschis drumul kitsch-ului de masă în România. Stilul lor a fost preluat după revoluție și statuat în retortele absconse ale manelismului”, adevarul.ro 10 II 07), dar și un stil de viață (“Manelele sunt acum reperul unui nou stil de viață: manelismul”, evz.ro 8 VIII 09), o emblemă a lipsei de educație (“Nu există nimic în afară de educație în stare să scoată această țară din jeg, din mocirlă, din manelism, din prezent”, adevarul.ro 11 IX 10). Iar manelist nu este doar interpretul de manele (“Sumele strânse ș…ț sunt cel mai mare secret al oricărui manelist serios”, Ev.z. 13 IX 09 p. 9), ci și iubitorul genului manelistic, adică al manelisticii (“Manelistul mobil e de regulă foarte tânăr, are între 14 și 18 ani, gel în păr, șort din material sintetic și în picioare musai papuci”, G. 9 VIII 06 p. 7).

A maneliza înseamnă, previzibil, a pune pe ritm de manele o melodie onorabilă sau chiar solemnă (“șDțacă imnul regal – adică imnul unei Românii reîntregite, în forma cea mai bună pe care a avut-o țara asta vreodată – ar putea fi manelizat, parodiat, rockerizat, n-ar fi cazul nici ca Deșteaptă-te, române să fie tratat diferit doar pentru că e imnul de azi”, Suplim. de cult. 5 II 11 p. 2). Și, tot previzibil, a se maneliza a ajuns să fie verbul care descrie cel mai bine România de azi, căzută din cerul tradiției și al culturii pe pământul trivialității: “noi, pe litoral, mai mult ne manelizăm decât ne civilizăm” (G. 7 IX 09 p. 1); “Ne-am manelizat și de aceea tinerii noștri nu mai au niciun reper” (adevarul.ro 1 III 10); “nu-mi mai place cum arată România în ultima vreme – faptul că ne-am manelizat” (adevarul.ro 8 VII 10). Încă o dată previzibil, procesul acesta de degradare poartă numele de manelizare: “Manelizarea României prin uitarea și îngroparea culturii” (jurnalul.ro 15 III 10).

Atât de adânc cuibărită este maneaua în inima românului încât a căpătat și un diminutiv, un nume de alint, maneluță: “petrecerile la iarbă verde cu mititei și bere – cu maneluțe și țopăieli pe asudatelea și pe surzitelea” (revista-ecoul.com 1 V 11).

Întorcând pe dos butada “Iubesc trădarea dar urăsc pe trădători” trubadurul Ion Popa, care cântă folclor lăutăresc și compune pe versuri de Haralamb Lecca, Macedonski, Arghezi și Carianopol încheia, conciliant, un interviu declarând “Detest manelele, dar nu și pe cei care le cântă” (adevarul.ro 1 III 10). În ceea ce mă privește, consecvent și intransigent, chiar dacă nu sunt întrebat, răspund: Detest manelele și, cu atât mai mult, pe maneliști. (Promisesem că voi discuta serios, atât cât se poate, despre manele. Uite c-am făcut-o…!)

Exemplificări și datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți găsi în ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.

ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, București). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universității București). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista “Lumea” (1978-83), redactor la Editura Politică și ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor și administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător și publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferințe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătărețu, Fărâmiță Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul și conservele de casă. Dorințe: să aibă nepoți. Are un nepot.