La cules de rodii în cartierul Rahova (II)/ de Anni Lorei-Mainka

Da, mă făcea bine. Era doamna doctor Dessila. Nu știu de ce o mai țin minte. Era foarte bătrână. Precis nu avea mai mult de 40 de ani, dar eu aveam vreo 4-5 și tot timpul sufeream de congestie sau tuse măgărească sau de nu știu câte vărsaturi de vânt. Atunci venea salvarea la comandă, mama era la serviciu, iar vecinii aveau grijă de cheia de la casă și de mine.

La începutul anilor 60 mersul la doctor se numea “mergem la policlinică”. Acolo era doamna doctor care “te face bine”.

Mama întreba apoi vecinii unde m-au dus, pentru că injecțiile nu se prea potriveau cu diagnosticul și nu existau celulare si nici prea multe “taximetre”. Dar mama mă găsea mereu. Eram în spitale cărora le-am uitat numele, dar știu că mama nu avea voie să intre și îmi făcea semne prin geam, în mână ținând uneori o banană. Cred că gândul la portocale și banane m-a făcut repede bine.

La noi, în cartierul Rahova, lumea nu prea chema salvarea. Ducea boala “pe picioare”. Vecina Rarița, nu știu de ce o chemau așa, îi explica mamei că nu se duce la doctor cu toate că avea un picior deschis de la diabet:

“Păi ce, dacă aș locui în satu’ meu, în vârful dealului, m-aș duce? Nu m-aș duce! Păi, coană Ani, așa îi zicea mamei că era venită de departe, era cucoană, păi, coană Ani, și acu’ să mă duc să le dau ciubuc să-mi taie piciorul?… Da’ ia mai dă-i încolo, să mă îngroape așa, așa toată!

Și pe Rarița “așa” au îngropat-o, cu piciorul ei ciuruit de răni, cu toate puloverele ei ciuruite de molii. Basmaua însă era nouă, iar la degetul mic avea un șiret roșu cu bănuț.
La înmormântarea ei n-am fost, dar la a lui Cocoșatu, bărbatul ei, da. Cocoșatu a adus-o la oraș din satul ei de pe lângă București – Dumitrana sau Prunaru sau Vârteju sau cine mai știe.
Rarița și Cocoșatu, primul cocoșat din viața mea, erau vecinii noștri. Aveau o casă mică, mică, pe la mijlocul străzii. De ei îmi amintesc pentru că erau o pereche apocaliptică. El, mic și cocoșat rău, iar ea mare, multă, colorată ca o verandă, de sus până jos toată numai floricele și cu o față mare și albă. Când treceau spre șosea, pe lângă casa noastră, aveau mereu bomboane pentru mine și Mihăiță: “Luați, vi le-am adus de la piață.”
Și luam – nu ne interesa de unde sunt. Simțeam că erau tare vechi, dar toți copiii luam, băgam în gură și ne rușinam. Gustul de vechi, cu timpul, nu ne-a mai deranjat.

Cam totul în copilăria noastră din Rahova mirosea a naftalină, chiar și fără molii.
Dar asta a fost.
Cocoșatu a murit brusc. L-au găsit chircit, sub plapuma burgund cu dantela tocită. Naftalina nu mai mirosea nici ea a nouă. Ne-am strâns ca muștele să vedem cât de mare e coșciugul pentru un om atât de mic. Nu mai țin minte cum arăta, dar știu că iar a plouat cu dulciuri, colivă și mărunțiș pe la intersecții. Dar, după prima dintre intersecții, pentru mine s-a terminat călătoria.

“Nu fugi ca disperata după colivă… ia-ți sandalele… au băgat moloz.”
Ce-mi păsa mie de moloz! Eu veneam de la internat și nu știam ce înseamnă “a-ți băga moloz” pe stradă.

Ei bine, când o stradă prin 1965, în Rahova, era înfundată cu moloz, însemna că acel moloz venea de la demolări și era plin de sârme, geamuri, cuie, zgură.
Toți copiii care trăiau tot timpul pe străzi știau să se apere, eu încercam să fac la fel. Dar nu îmi reușea.
La înmormântarea lui Cocoșatu, la a doua intersecție, după mormanul de oameni din urma furgonetei cu sicriul, am călcat într-o sârmă din betonul armat și am ajuns la spital.
După o jumătate de an de infecții și operații și cicatrice știam ce înseamnă “ne-au băgat moloz”.