La frontiera istoriei: Maneaua, o creatie romaneasca (II)

Desi “resorturile simpatiei romanilor fata de cultura manelei” sunt in crestere – isi continua analiza etnomuzicologul Marin Marian Balasa -, acestia “nu-si amelioreaza si parerile, prejudecatile sau resentimentele pe care le au fata de tigani.” De unde atunci iubirea vecina cu “juissarea” a majoritatii romanesti pentru manea? Pe de o parte, se pare ca “majoritatea populatiei Romaniei are o conformatie psihospirituala care corespunde cu sentimentele, ideile, imaginile, formele de exprimare versificata si pattern-urile muzicale care caracterizeaza orientalista, melismatica, senzuala, vitalista, impudica si zdrobitoarea manea.” Suntem cu alte cuvinte un popor oriental. Dar acelasi popor exista si in secolul al XIX-lea sau in anii interbelici. Ce s-a intamplat in ultimii cincizeci de ani, cu extensie in ultimii paisprezece? Aflam ca “maneaua si-a inceput succesul in subteranul folclorismului de parada, al falsei veselii celebrate de Cantarea Romaniei”, iar in 1990 a devenit adevaratul, autenticul folclor al majoritatii romanilor. Activistii culturali de astazi nu au priceput faptul ca nici tiganii, cu maneaua lor, n-au nicio vina, nici romanii care cultiva respectivul gen. De vina este politica culturala a Romaniei, totdeauna de un nationalism etnocentric, purist, dar fad, care a obligat natia sa se identifice in folclorul oficial, muzeal, rafistolat, paseist-demodat (…). In climatul acestei serbezeli, maneaua a venit cu ceva viu si s-a impus ca forma de celebrare vartoasa.” In consecinta, maneaua tiganeasca “este o creatie romaneasca, in sensul ca, sau deoarece, este una dintre consecintele politicilor culturale romanesti.”
Mai grav este “ce se petrece cu limba romana” pana nu demult, “pazita de legiuni de filologi pregatiti ca o militie (fie ea lingvistica), limba romana si-a pierdut orice accente sau pulsiuni lubrice, vitaliste, temperamentale. A inlemnit in propria ciufutenie gramaticala, ortoepica si ortografica, in otioasele sale canoane. Limba literara a devenit tot mai rigida, in comparatie cu aceea colocviala, iar intelectualii se mira de ce (daca observa vreodata!) dracuiala e atat de deasa, mai ales la tara sau intre proletari, injuratura e marca de virilitate esentiala, integratoare in grup, iar pornografia face parte din limbajul obligatoriu al liceenilor si “muncitorilor”. Iar, peste toate, agramatismul si ticul verbal au intrat in sange. Politicile gramaticilor de salon, politici tot mai rigide si tot mai despotice, au creat un satiu si un mediu arid in duhul limbii, fapt care explica de ce patrunde in romana cu atata veselie jargonul interlop si lexicul gitan. Suculenta cu care se pronunta astazi misto, parai, naspa (etc, etc, etc) e una pe care romana, ca si franceza sau engleza (atat de onorabile intru adoptie) n-o vor obtine sau aduce romanului niciodata. Plac tiganismele si cuceresc pentru ca, pur si simplu, romanii si adminstratorii culturii si identitatii lor au pustiit singuri sensibilitatea romaneasca.” Sau poate ca ar trebui sa ajungem si la “recunoasterea numeroaselor intimitati de spirit dintre, de pilda, roman si tigan?” Sau poate ca, pe negandite, aceasta simbioza cultural-antropologica s-a finalizat deja in uriasul creuzet al cartierelor-dormitor care predomina in orasele romanesti?!