La "kilometrul Mircea Dinescu", pe Dunare

Daca Rimbaud s-ar fi nascut la Slobozia si ar fi trait la Bucuresti, n-ar fi scris, poate, ce a scris Dinescu, dar e sigur ca n-ar fi orbecait prin desert sa vanda arme regilor Abyssiniei.
“Academia Catavencu”, revista “Play cu boi” sau un conac cu ingeri si tarani la Dunare s-au dovedit a fi ceva mai rentabile decat negotul de odinioara al sarmanului Rimbaud. Iata un Mircea Dinescu mult mai insurgent, mai inventiv, dar si mult mai pragmatic decat confratele Rimbaud. Acest personaj scanteietor, volubil si total dezinhibat, e dublat de un poet fenomenal. El nu are o cultura propriu-zis sistematica, de tip marmorean, academic, dar percuteaza uluitor de rapid la informatia de sinteza, la “subantelesuri”, la tot ce e susceptibil de a fi actual si, in general, a citit indeajuns incat sa nu i se strice mintile, cum spunea o maicuta de pe la noi. Turist in filosofie si paralel cu mistica, dar nepervertit in esenta, evlavios si abisal, deopotriva, el se targuieste cu Dumnezeu si cu transcendenta ca un pietar, ilustrand de minune spiritul acelui “tranzactionism” tipic romanesc de care vorbea candva M. Vulcanescu. Camil Petrescu “vedea” idei. Mircea Dinescu le viseaza, si le viseaza-n culori. Stie mai multe limbi straine, cu singura preocupare pentru auditoriu ca le vorbeste pe toate in acelasi timp. Ca talent, poetul isi domina autoritar generatia. Foarte interesant, plecand din aceeasi radacina cu Adrian Paunescu, descoperise pe atunci o formula poetica de mare succes, inrudita formal, desi diferita structural de cea a bardului. Din fericire, nu s-a cantonat in ea, preferand manierei cantabile si memorabile si formei canonice a versului, metafora genuina, fantasta si incendiara, turnata in vers liber. In contextul promotiei sale, poetul a ramas un solitar. M. Cartarescu are dreptate cand spune despre el ca e “un optzecist de unul singur”. Nu stiu cum se face insa ca autorul “Proprietarului de poduri” n-a imbatranit o data cu promotia sa, fandand de fiecare data in fata timpului, precum – mutatis mutandis – Gellu Naum, modelul sau venerat, de-a pururi tanar si nazdravan in tot ce a scris pana in ultima sa clipa. Ca un sange magnetizat care sta in picioare in lumina soarelui, metafora lui Dinescu e de coloratura naumiana, obtinuta pe cantul dintre filiera suprarealista si sarja lucida, caustica, dar nu merge pana la fantasma, cum se intampla in arta maestrului, nici pana la oximoronul exploziv, cum ar fi obiectele imposibile de gen “patratul rotund” al lui Rudolf Carnap. Nu merge pana acolo, dar nici departe nu e. In sfarsit, poetul nu lucreaza aproape niciodata in “tempera” si nu cunoaste surdina. Este un om care iti urla in ureche cu toata sinceritatea, intrucat este pur si simplu incapabil de soapta. Un specimen cu atata interioritate efervescenta, prospata si aromata si care sa fie in acelasi timp, prin fire, un extravertit – iata un caz rar nu numai in literatura, ci in intregul interregn al artelor romanesti. Frumusetea si stralucirea de diamant nativ ale unor piese faimoase din imaginarul sau poetic ne fac sa proclamam, cu Wittgenstein, ca, totusi, “Poezia este un joc separat al limbii”. 

                                                              
Apoteoza orbilor
Mircea Dinescu

Meseria poetului e la fel de rentabila
ca o vanatoare de bizoni
adica rozi ciolane de fluturi
adica poza ta e asezata in cusca unui tigru infometat
si-n timp ce-si clampane laturile
doua gloante te viziteaza acasa
ca un omagiu al ochilor tai visatori

Razuie asadar zambetele copiilor de pe geamuri
sa privesti moartea ca un flux al saracilor

si filmul zorilor pe fata ta schimonosita
ruleaza:
Batranul profesor plimba bidonul cu gaz
antr-un carucior de copil
femeii care se piaptana
ai cad bancnote fierbinti din par
(la fulgerul lor sotul albeste ca un cobai
caruia i s-au transplantat creierii savantului razvratit)

bice electrice mana tineri fericiti
spre abatoarele cantecului…
Auzi atunci cum in stomacul maimutei
putrezeste marul iubirii
iarba fluierand  zgura de pe crestetul bunului Dumnezeu
rufele murdare ale zilei de ieri
migrand ca berzele spre insoritul inconstient.

Numai rasul iubitei mai pastreaza un clinchet ciudat
ce face sa cada emotionate
mainile orbilor in palarii

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar