La vie en prose

Apartamentele de bloc si garsonierele confort III sau IV din caminele de nefamilisti apar rar sau deloc in filmele noastre produse inainte de 1990. Ele sunt insa prezente in proza romaneasca a acelor vremuri, alaturi de cladirile vechi, nationalizate, in care traiesc fostii proprietari si chiriasii noii oranduiri. Este o lume stranie. Adevaratii stapani ai imobilelor nu inteleg mare lucru din ceea ce li se intampla, nu pot renunta la normele de conduita, educatie, civilizatie si sunt realmente oripilati de regulile proletare aduse de chiriasii care se poarta ca niste badarani: trantesc usile, vorbesc tare si spioneaza, tragand cu ochiul pe gaura cheii ori ascultand pe la usi. Nu este o lume de povestit, ci de descris.

Observatia – absenta epicului, inlocuirea sa cu textura, cu canavaua pe care se brodau faptele – s-a transformat in acuza fara ca vreo minte luminata sa se intrebe de ce s-a petrecut acest transfer in anii ’70 si in urmatorii. In fapt, acest transfer incepuse mai demult, inca din anii ’60, cu autorii de proze scurte, axate pe un fapt marunt de viata, luat insa doar ca pretext pentru a pune sub microscop o intreaga lume. Aici descoperim pentru prima oara lumea pe care, dupa spusele lor, comunistii voiau sa o arunce la lada cu gunoi a istoriei. Spre a semnifica inumanul noii oranduiri, personajele, mai toate, fac parte din patura medie, “fostii” nu sunt nici mari proprietari de terenuri, nici industriasi de mare faima si opulenta, ci functionari, profesori, tarani mijlocasi, comersanti cu magazine minuscule in care se gasea orice – de la ace si mosorele de ata colorata pana la cafea rasnita pe loc, acadele sau carbuni de foc si gratar.
In principal, ei sunt victimele noii oranduiri. Traiesc, mutati pe la subsoluri sau in poduri, in propriile lor case sau sunt obligati sa imparta cu altii baia, bucataria, holurile. Copiii lor sunt vesnic terorizati de dosarul parintilor. Teama ca oricand, in acele file, informatii despre familie, rude indepartate ori altceva pot fi folosite spre a fi acuzati, dati afara din scoli este chiar mai chinuitoare decat posibila pedeapsa. Atmosfera este mai puternica decat faptul in sine. Ea este cea care devine adevaratul subiect al prozelor.
Va invit sa observati modul in care se disculpa cei ce au comis delatiuni, crime, torturi atunci cand li se imputa faptele – actiunile lor nu par a fi deloc monstruoase. Nici in ochii lor si, mai monstruos, nici in ai celorlalti. Unul a turnat pentru ca era patriot si nu a facut nimic rau, altul a facut rau, dar fara sa creada ca face, un al treilea zice ca, oricum, el a fost mai uman decat altii dar, uite, a cazut beleaua pe el sa fie deconspirat. Ca si acum, si atunci, faptele aveau o doza de relativism, era greu sa le supui probei acuzatoare. Dar, ca si acum, ele, marunte sau ba, inchegau o lume a terorii, a insecuritatii, o domnie a bunului plac, exercitata in numele noii puteri.
O buna parte a prozei noastre, partea ei buna, ca sa zic asa, cuprindea tocmai textura lumii aleia. Violenta lumii noi nu se exercita doar in puscarii, ci si in teroarea la care erau supusi oamenii in casele lor, in salbaticia cu care se dorea distrugerea vechii lumi, de la condamnarea “apucaturilor mic burgheze” (purtarea palariilor, a ciorapilor de matase, sarutatul mainii si alte asemenea “orori”) pana la distrugerea insemnelor ei.
Mai tarziu, noii prozatori aveau sa introduca alte fatete ale realitatii – trenul de navetisti sau rata, caminele si internatele, blocurile ca dormitoare comune, asfaltul, sticla de lapte sau borcanul de iaurt. Proza se impregneaza de obiectualitate – tigarile “Carpati”, “nechezolul”, “fratii Petreus”, salamul impachetat in ziarul Scanteia, “tot ce e in farfurie trebuie mancat”, zice un personaj al lui Mircea Nedelciu, gazda profesorului de tara constituie substanta epica propriu-zisa a acestor proze. Cu o precizare: constituie o consistenta substanta epica pentru cei care nu citesc cu prejudecati, cerand altceva (ceea ce vor ei acum sa citeasca) decat ceea ce este scris.
“Pe malul apei, in fata Bufetului satesc, la capatul traseului jos din autobuz, noi punem sacii jos. Sunt trepte: trei-patru. Un fel de rampa. Destui oameni. Beau si fumeaza si vorbesc si bocanesc picioare si mobile si ciocnesc sticle si pahare, farfurii, tacamuri, baloturi si paini, legaturici si boccele, sacose si saci, sacotei, salopete burdusite cu paini, incheiate la toti nasturii si cu manecile innodate, biciclete si femei, toiuri si scrumiere, solnite, cutii de chibrituri, genunchi si maini mari, literare, nu se lovesc de obiecte si intre ei cu partile mai moi. Daca intram noi, stricam tot, se uita la noi. Noi cine suntem, parca am fi spus cine sunt ei? (Gheorghe Iova, Un text al excursiei).
Nu pledez pentru o lectura contextualizata si nici nu vreau sa propun circumstante (posibil atenuante, sigur incriminatoare) pentru tipul de proza bazat pe textura, fragmentarism, intertextualitate, dar cartile trebuie citite si in ceea ce ne propun ele, nu numai in ce ne-am fi dorit sa fie. E ca si cum i-am reprosa lui Conachi ca n-a scris si el, acolo, ca Nichita Stanescu. Va dati seama ce mare scriitor ar fi fost atunci! Nichita l-a putut folosi pe Conachi, Conachi pe Nichita – nu. Iata ce nu inteleg multi critici ai anului 2007.