Laika (I)/ de Adrian Alui Gheorghe

Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958, în Grumăzești, jud. Neamț. Absolvent al facultății de filologie din cadrul Universității „Al.I.Cuza” din Iași, specializarea Limba română-Limba latină; Doctor în Filologie din anul 2004 cu teza Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului (Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași); Meritul Cultural în grad de Ofițer, grad A, în anul 2010; Cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț din anul 2005.

 (selectiv): Ceremonii insidioase (1985); Poeme în alb-negru (1987); Intimitatea absenței (1992); Cântece de îngropat pe cei vii (1993); Fratele meu, străinul (1995); Titanic șvaițer. Momente și schițe (1997); Supraviețuitorul și alte poeme (1997); Complicitate (1998); Goliath – proză scurtă (1999); Îngerul căzut (2001); Bătrânul și Marta, un romanț și câteva povestiri (2002); România pe înțelesul tuturor (2003); Gloria milei (2003); Ce rost are să trăiești în România tranziției? (2004); Podul (teatru, 2004); Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului (eseu, 2004); Bătrânul și Marta, ediția a II-a (2005); Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate (2005); Poezii alese (2006); Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire (2006); Părintele Iustin Pârvu: daruri duhovnicești (2007); Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească și creștină (2008); O dramă la vânătoare. Antologie de poezie, (2008); Frig, roman epistolar, în colaborare cu Aurel Dumitrașcu (2008); Iadul etic, iadul estetic (2008); Paznicul ploii (2010), Cucuta (antologie, 2011), Contribuții la estetica umbrei (2012), Urma, roman, (2013).

Traduceri în limbile franceză, germană, italiană, rusă, engleză, cehă, slovacă, maghiară, arabă, suedeză.

*

*     *

„Dacă aș fi avut talent la desen – spune autorul –, mi-ar fi plăcut ca această carte să fie, de fapt, un desen animat. Cu mult umor. Cu mult umor tragic. Cu mult umor duios. Dar și cu umor sănătos, românesc. În cartea asta personajele sunt oameni și locuri. La un moment dat nu știi dacă omul e un loc sau un personaj sau dacă locul e un om care se străduiește să iasă din perimetrul glodului în care îi e fixat destinul. Cum e să te întâlnești, pe bulevardele dintre rândurile unei pagini, cu Ana Pauker, Nina Cassian, Elena Ceaușescu, Fotache lăutarul sau activistul de partid zelos care ne-a mâncat destinele? Poate fi o ieșire din coșmar sau o fantezie cu personaje dintr-o istorie care își înfulecă, lejer, personajele. În relația dintre cititor și scriitor, care se stabilește prin lectură, cartea aceasta e o demonstrație că doar cititorul câștigă. Spre satisfacția scriitorului, evident.”

*

*     *

Următoarea femeie internată la sanatoriu, devenind colega de cameră a Elisabetei Burtă, a fost Paula Cernatov, ziaristă la „Munca de partid”. Paula Cernatov avea o problemă gravă: se îndrăgostise de Nicolae Ceaușescu. Dar nu era vorba de o dragoste dintre acelea ca de la ziarist la subiectul preferat, o dragoste tovărășească, așa cum spunea poporul că îi poartă, era o dragoste pătimașă care o chinuia pe femeie zi și noapte.

Îl visa pe Nicolae tot timpul, îi urmărea discursurile sorbindu-i cuvintele, imaginându-și că îi vorbește ei și numai ei.

Acasă își tapetase pereții cu pozele lui decupate din ziare și cărți.

Îi plăcea rârâitul său, îi plăcea mișcarea aceea circulară cu mâna în aer, când îndemna poporul la muncă, îi plăcea bărbia aceea care îi cădea ca lipsită de energie la sfârșitul unui discurs. Doamne…!

 Îi înregistrase o mulțime de discursuri pe benzi de magnetofon și seara adormea ascultându-i vocea. Punea magnetofonul pe un scaun lângă pat ca să îi simtă respirația de amant, de soț, de bărbat.

Urmărea telejurnalele ca să îl vadă și să îi spună câte o vorbă care o înfiora de plăcere: Bună seara, iubitule …! Noapte bună…! Ah, ți-ai tuns părul mai scurt decât acum o săptămână, nu-i așa?

 Se uita repede în jur, deși era singură în cameră, avea impresia că vocea ei zdrențuia pânza misterului, a gândului.

 Poate că iubirea ei s-ar fi consumat ca atâtea alte iubiri neîmpărtășite, combustia s-ar mai fi redus cu timpul, ar fi rămas o nostalgie după o vârstă când și iubirile platonice au consistență, numai că Paula a făcut câteva greșeli.

Odată, la un ceai cu cea mai bună prietenă, o tipografă de la Casa Scânteii, a mărturisit taina vieții ei. Era așa de încordată încât a simțit, în acel moment, că dacă nu spune ce are pe suflet explodează. Și a spus. Prietena ei, Dora Covrig, i-a spus că dragostea aceasta e o nebunie și că e bine să se reorienteze cu sentimentele.

Că va avea probleme, dacă află cineva.

Că da, Ceaușescu trebuie iubit, dar nu așa cum se iubește un om, el trebuie iubit așa cum iubești un afiș. Adică te uiți și treci mai departe. Cam așa vede ea chestiunea asta… Și i-a mai spus o poveste pe care o știa de la bunica ei, care trăia undeva pe lângă Vatra Dornei și care avea casa plină de icoane. Toată copilăria și-a petrecut-o în casa bunicii care îi spunea povestea fiecărui chip din icoane, care în acele momente o fascinau. Între icoane era una care se numea Maica Domnului Îmbătrânita. Chiar așa se numea, Îmbătrânita. Și știa ea de unde vine acest nume? Nu, nu știa. Cică icoana asta era într-o mănăstire, undeva în Grecia și pictorul făcuse cea mai grozavă icoană cu chipul Maicii Domnului într-un moment de inspirație. Trecea lumea, se uita, se minuna și lăuda pe pictor. Numai că un călugăr din acea mănăstire nu se mai dezlipea de icoană cât era ziua de lungă. Își făcea de lucru pe acolo, aprindea lumânări, ștergea praful, se închina. Ce se întâmplase, de fapt? Se îndrăgostise de chipul din icoană cu dragoste omenească așa cum te îndrăgostești de un actor, după chipul dintr-o revistă „Cinema”… Din când în când o atingea și simțea fiorul dragostei. Cică Maica Domnului s-a întristat de acest lucru și într-una din dimineți, când s-a dus călugărul să o întâlnească, a găsit chipul din icoană îmbătrânit. Dar îmbătrânit rău, de nerecunoscut. Și atunci el s-a înspăimântat și a fugit din mănăstire și a murit de supărare în codru. Iar chipul sfintei a rămas îmbătrânit în icoană. Cam așa crede ea că e această dragoste a Paulei, ca a acelui călugăr. Rezultatul va fi același.

Paula a plâns toată noaptea, s-a uitat la pozele cu Nicolae al ei și nu vedea urmele îmbătrânirii, dimpotrivă, parcă întinerea de la lună la lună, numai că Dora îi băgase un cui în inimă. Dacă și el îmbătrânește brusc? Poate că așa îmbătrânesc oamenii deosebiți, care vor să se ascundă de lumea din jur… ? Doamne… !         

A doua greșeală a făcut-o când a scris un articol pentru „Munca de partid” despre învățământul ideologic din școli. A făcut teren, a adunat date, fapte, a cunoscut tineri care se pregăteau pentru viață și pentru intrarea într-o etapă nouă a societății socialiste. Numai că în text, acolo unde erau necesarele și obligatoriile citate din Ceaușescu, Paula scrisese în loc de titulatura oficială și de numele complet al acestuia expresia dragul meu Nicolae a zis, dragul meu Nicolae a făcut...! Se jucase și uitase să facă fireștile corecturi. Corectorul a observat imediat și a anunțat capul limpede, capul limpede a anunțat șeful de secție, acesta a anunțat pe redactorul șef care la rândul său a anunțat pe secretarul cu propaganda de la Centrala Presei.

A fost convocată toată lumea la o ședință fulger.

Situația era gravă.

Toți redactorii erau gravi.

Secretarul cu propaganda era negru de grav ce era.

A fost somată tovarășa Paula Cernatov să dea explicații în legătură cu această deraiere de la normele impuse în presa de partid și să motiveze expresiile folosite. Numai că Paula era incapabilă să dea alt răspuns decât adevărul, numai acesta o mai putea apăra în această situație. De aceea, după ce trecu cu privirea peste toate chipurile grave care îi urmăreau fiecare gest, ca pe ale unui criminal, spuse hohotind de plâns:

– Dar eu îl iubeeeeesc! Îl iubesc sincer!

S-a lăsat o liniște jenantă. Era limpede că nu mai puteau continua așa discuția. Secretarul cu propaganda și-a ascuns fața în palme. Redactorul șef a început să-și muște un deget privind spre secretarul cu propaganda. Șeful de secție a privit spre redactorul șef, apoi spre secretarul cu propaganda. Se priveau unii pe alții în ochi și nu le venea să creadă că auziseră ceea ce auziseră. Secretarul cu propaganda a fost cel care i-a scos pe toți din situație:

– Dar de ce nu spui așa, măi fetițo? Fiindcă toți îl iubim. Toți îl iubim sincer.

S-a ridicat și s-a dus la Paula Cernatov, a bătut-o pe spate, mângâind-o mai mult și i-a strâns mâna. I-a scuturat-o.

– Declar ședința închisă și discuția rămâne în acest cadru. A fost o neînțelegere, bine că ne-am lămurit. Tovarășe redactor șef, la treabă.

Dar lucrurile nu s-au terminat așa de ușor. Toți colegii se uitau la Paula cumva ciudat din acel moment. Unii chiar pufneau în râs în preajma ei, își dădeau ghionturi. Când ea reacționa în vreun fel, ei spuneau că altul era motivul chicotelilor lor și inventau ceva pe moment. Rămăsese în caseta redacțională, dar nimeni nu-i mai cerea să facă ceva.

Povestea ei de iubire continua însă. Urmărea telejurnalele, aduna poze, vorbea cu el seara, noaptea, îi asculta și reasculta discursurile.

La un moment dat însă constată un lucru de care îi era teamă, mai ales după discuția cu Dora Covrig: Nicolae începuse să îmbătrânească. Întrebă pe o colegă de redacție, pe Janeta Drăgoi, dacă nu i se pare și ei că Nicolae începuse să îmbătrânească însă aceasta spuse că nu observase, ei i se părea că nu.

Era clar că numai ea putea observa acest lucru, pentru că ea îl iubea altfel. A luat o fotografie din mai, de la defilarea de la Ziua Muncii și alta din octombrie, de la Ziua Recoltei și se prezentă la redactorul șef, Vasile Gălan și îi expuse problema: Nicolae începuse să îmbătrânească îngrijorător. Dacă în mai nu avea nici un rid, în octombrie avea déjà trei riduri. Își dădea el seama de situație?

Vasile Gălan a rămas cu gura căscată: era ultimul lucru la care s-ar fi gândit. Încercă să îi explice Paulei că aceste lucruri nu intră în sfera de competențe a revistei, că de așa aspecte se ocupă alte servicii, compartimente și persoane. Pe el îl depășesc.

Paula Cernatov era însă gata să îi facă mărturisiri complete. De asta se apucă să îi explice lui Vasile Gălan povestea cu Maica Domnului Îmbătrânita, cu călugărul care se îndrăgostise de icoană, apoi îi descrise cum icoana îmbătrânise, tare de tot, că nu o mai recunoscuse nimeni și că ea are proba certă a acestui fenomen pentru că o copie a icoanei respective se află la bunica Dorei Covrig care trăiește la Vatra Dornei.

Cine era Dora Covrig?

Fata care lucrează la linotip, numai că nu la Munca de partid, ci la Flacăra …                

Vasile Gălan a ascultat-o până la capăt pe Paula, a liniștit-o că va anunța mai sus chestiunea relatată și că acum e bine să meargă la treabă și să nu mai spună deocamdată nimănui ceea ce îi spusese lui. Paula a fost de acord.

Ambulanța a sosit cam într-o oră. Paula Cernatov a refuzat să urce, așa că a trebuit să o ia pe sus cei doi asistenți. A dat o mână de ajutor și șoferul. Nu se împotrivea propriu zis, numai că voia să fie ascultată, pentru că ea voia să afle de unde provenea neînțelegerea. Că o neînțelegere era la mijloc. Nu au legat-o, cel puțin atâta timp cât au fost martori la eveniment colegii de redacție și alții, de pe holurile de la parterul Casei Scânteii.

Doctorița de la Spitalul Parhon, care a ascultat-o, a înțeles-o din prima. Da, povestea i se părea interesantă și deloc deplasată. Dar a asigurat-o că nu e grav, a văzut cazuri și mai grave.

Ce să fie grav?, ar fi vrut să întrebe Paula, numai că nu mai avu putere pentru că somnul care o cuprinse era aproape un leșin. Injecția administrată la sosire își făcuse efectul.

În spital nu a rămas decât vreo trei, patru zile, pentru investigații complete. Nu avea nimic major, poate doar un surmenaj datorat muncii în exces și o labilitate psihică congenitală. A fost transferată la Glod.  

Fragment din romanul Laika, în pregătire la Editura Cartea Românească