Lansare de carte

Absolut intamplator, am ajuns la lansarea unei brosuri de marimea unei agende de buzunar, numita, pompos, “placheta cu poezii”. Asta s-a intamplat la centrul cultural al unui minister, intr-un fel de foaier mare, cu stalpi patrati imbracati in oglinzi, ca la discotecile de pe vremuri.

Poeta: o doamna trecuta bine de prima tinerete, plinuta, cu o infatisare de gospodina cumsecade, purtand o bluza verde-praz, cam lalaie.

Audienta: vreo 50-70 de persoane, marea majoritate rude, colegi si prieteni de familie.

In dreptul unei usi deschise, fusese montat microfonul. Un pas mai in spate, se afla un sir de oameni care asteptau cuminti. M-am ingrozit la gandul ca ar fi putut sa ia cuvantul toti. N-a fost asa, dar cei care au facut-o au vorbit cat toti la un loc, inmultit cu 5.

Lumea era gatita frumos si purta buchete de flori. Totul parea mai degraba o cununie civila. Am inteles ca toata povestea nu o sa dureze “un sfert de ora”, cum crezusem. Dar ceva m-a tinut pe loc – m-am retras deoparte, instalandu-ma la spectacol.

Au vorbit vreo 5-6 persoane, in ordinea greutatii, la propriu. Primul – un domn mic si sfrijit ca o scrumbie afumata, negricios, cu chelie, ochelari “fund de sifon” cu rame groase, negre si un costum gri din anii 70. Era “cunoscutul scriitor X”, de care n-am auzit niciodata. Au urmat numai femei – printre care si autoarea -, din ce in ce mai grase. Sirul a fost intrerupt de o doamna care nu era, de fapt, grasa, ci masiva, foarte inalta si ciolanoasa – gen fosta atleta pensionata. Ultimul personaj era o cucoana pe care o remarcasem ceva mai devreme. O combinatie de “Miss Piggy” cu cantareata de opera ratata, gatita ca pentru o nunta in care ar fi avut rolul de nasa mare. De o varsta incerta, foarte grasa, cu niste manute scurte, albe si durdulii, cu unghii lungi, roscate ca si capita de par coafata cu sclipici, machiata strident – agitata, afabila, uluitor de mobila si sprintara. Era actrita cutare, de la ansamblul cutare – cea mai buna prietena a autoarei, cum s-a autointitulat.

Daca toti antevorbitorii ei debitasera platitudini impletite cu dulcegarii lingusitoare la adresa poetei, cu enormitati cu pretentii de adancimi filosofice, adevaruri absolute si accese de patriotism ieftin, actrita a dat un adevarat “one woman show”. A prezentat elogios relatia sa speciala cu autoarea, discurs intesat, asa, de dragul picanteriei, de poante cu sugestii sexuale (“Eu stiu ca, poate, mai degraba, ea si-ar fi dorit sa tina in mana un carnat”!?!). Iar poeta statea pe margine si incuviinta mereu din cap, zambind placid-jenat, cu ochii intredeschisi. Apoi, actrita a trecut la o analiza personala a operei poetice, cu citate. Deja vorbise cat toti antevorbitorii la un loc. Un prieten, aflat acolo circumstantial ca si mine, mi-a soptit, siderat: “Bai, parca suntem la un film!”.

Kitsch-ul intregii intamplari era total, gros, grotesc, savuros – si mai mult inca, magnetic -, un regal, o experienta rarisima, pe care voiam sa o ingurgitez pana la ultima picatura. Audienta, adunata intr-un semicerc, incepuse acea bataiala imperceptibila a trupurilor aflate de prea multa vreme in pozitie verticala. Gesturi spontane, dar mici – ori stangaci disimulate – de plictiseala, amorteala, neastampar, urgenta de mictiune, mancarimi perverse etc. Unii se sprijinisera, moi, de stalpi. Ultima parte a discursului actritei a fost o sesiune de recitare “ca la carte” din versurile preferate. Aici a fost culmea, apogeul, momentul sau de gratie, o revarsare pantagruelica de kitsch – ostentativa incercare de demonstrare a uriasului sau “talent actoricesc neinteles”. Ea juca, de fapt, cu tot trupul, poeziile prietenei sale. Mi-a venit in minte acel desen animat al lui Disney cu hipopotamii care baletau cu tutu-uri albe. Numai ca fiinta asta si vorbea! O voce ampla, “de radio”, cu tremolo-uri, oftaturi, strigate de disperare, pauze “semnificative”, accente tragice, crescendo-uri mobilizatoare, tanguiri, anateme, sentinte, tipete, rasete strengaresti sau lascive, gemete, accente avocatesti, cuvinte cantate sau suierate, infierari de pacatosi si dusmani ai neamului – toate insotite de miscari adecvate ale trupului sau enorm. De vreo trei ori a spus ca “asta e ultima poezie”, dar a gasit de fiecare data inca o “perla” demna de recitat.

In fine, a terminat, a smuls portia de aplauze lung ravnita, dar povestea nu s-a oprit aici. Evenimentul a fost incheiat de primul vorbitor, domnul acela mic si sfrijit, care, in calitate de expert, si-a expus punctul de vedere critic – evident elogios – despre creatia poetei, cu o voce onctuoasa, solemna, martiala, pedanta, de profesoras de tara.

La final, autoarea ne-a invitat la “carti cu autografe” si lumea, cu buchetele de flori in maini, a facut coada la o masa.

In incheiere, as dori sa citez si eu un vers de-al autoarei, o idee care ma obsedeaza si azi: “paduchii nu se iubesc/ cu toate acestea se-nmultesc”.