Laura Covaci: autoportret cu gheata in obraji

“Viata si opera”, cum se spune indeobste, Laurei Covaci nu intra in malaxorul de mitologii rapid manjabile. Deci “Reader’s Digest” sa-si ia gandul. Altfel spus, tocmai pentru ca somnul naratiunii naste monstri, isi refuza inregimentarea in paradigma otioasa a originalitatii cu orice pret. Si isi tese singura, cu rabdare olimpian-penelopiana, structura reticulara a blocului de gheata impanat cu povesti spuse doar pe jumatate. Restul – niciodata.
Ivita intr-un mediu propice germinatiei mintii, cu parinti traitori de adevarate epopei in viata literara a anilor ’70-’90, crescuta printre artisti boemi, poeti iconoclasti, visatori netamaduiti, avangardisti conspirativi, negustori de manevre si, bineinteles, toti guralivi de vodca, Laura a avut privilegiul de a se agata cu manutele, inca de mica, de poalele anteriului bunului prieten al familiei Covaci, Nichita Stanescu. De la care a deprins gustul pentru glaciatiunea de intretinere, candoarea jemanfisista, limpiditatea apolinica, dezinvoltura in fata neantului, iubirea pentru aporia parsiva si, bineinteles, ruptura severa cu confortul logic. Pentru Laura, acum, ca artista care si-a gasit in sfarsit maturitatea, ca si, altadata, la Nichita, totul e posibil. Pentru ca nu exista poate sau nu se poate. Ci numai sigur. Fara insa ca, paradoxal, dilemele sa nu-si faca de cap la tot pasul, deambulatoriu.
Pe strada Theodor Aman din Bucuresti, in aripa unei case de familie, veche, boiereasca, pogorata parca din descrierea lui Calinescu cu care incepe Enigma Otiliei (“Aaaaiiiici nuuu loocuuiesste niiimeni!” – parca-l auzim pe zaharisitul de Costache Giurgiuveanu!), la adapost de arsita strazii, ca o recompensa, aidoma unei lingurite de serbet intr-un pahar cu apa rece, se gaseste atelierul artistei Laura Covaci. Dupa ce strabati o curte umeda, cu iz aproape tenebros, imbibata de clorofila ancestrala, urci cele cateva trepte de piatra (pe care, in caz ca te ratacesti, a crescut intr-o parte si-n alta o pecingine de muschi ce arata regulamentar nordul!). Si patrunzi in hol. Lung, rece, intunecos, auster, uscat. Ca trecerea lui Iona prin pantecul chitului. Amintiri subtiri. Usi multe, de-o parte si de alta, inalte. Vopsite intr-o culoare ce nu-si mai tine rangul. Tavanul isi aproximeaza cu nonsalanta tencuiala. In fund de tot, o oglinda uriasa, piesa de mobilier istoric, in fata careia vietuieste harait un patefon. Combinatia te atrage cu vraji. Intr-adevar, in dreapta se afla usa miraculoasa. Sub ea, o geana de lumina alba. Mister.
In faimoasa lui lucrare Morfologia basmului, Vladimir Propp vorbeste despre una dintre rigorile formale ce asigura cadenta oricarei feerii din lumea asta. Functia numarul doi, interdictia, fara de care povestea nu merge mai departe. Cade-n nas, ca bobocii. (“Iar acea usa, dragul tatii, sa n-o deschizi niciodata!”). Urmata, fireste, fiindca altminteri nu se poate, de numarul trei, incalcarea acestei interdictii. Feciorul de imparat face pe dracu’-n patru si gaseste cheia (ascunsa probabil sub pres, ca sa dea totusi de ea, fiindca, altfel, naratiunea isi da sufletul!). Apoi, descuie usa. Deschisa, de aici incolo incep toate necazurile. Belelele. Care, pentru a fi stinse spre linistea noastra, au nevoie mai departe de o actiune reparatorie, realizata printr-o aventura eroica. A pustiului.
Odata insa deschisa usa atelierului Laurei, se dezlantuie nu iadul, ci paradisul. Un univers uluitor, ce te devasteaza. E basmul eminamente pozitiv ce ar fi facut inutile toate stradaniile lui nea Volodea (care, astfel, s-ar fi putut ocupa linistit de cu totul altceva). Plutesc aici, inauntru, sistole carnavalesti obosite, obsesia pentru vetust stenic si arhaic durabil, deopotriva cu un parfum greu de bric-ˆ-brac, ca intr-un univers anaerob ce traieste numai prin fanare. Si se nutreste numai cu resturile trecutului pe care s-a pus mare pret. Incaperea aceasta respira – chiar si prin fisurile ei naturale, degajate, nonconformiste, din pereti – un aer de tacere onctuoasa in fata devalmasiei timpului.
Un bazar bizar de Bizant, in care poti intalni absolut orice nu te astepti sau te astepti mai putin (“Fiti pregatiti in permanenta sa fiti luati prin surprindere!” – ne sfatuia Andrei Plesu, referindu-se, bineinteles, la viata din afara acestei incaperi). Altfel spus, daca ai scotoci aceasta camera (ceea ce, in mod sigur, ti-ar lua cam o vecie si jumatate) si ai da peste orice, nu stiu, o copie a textului decriptat de Champollion, schita desenelor presupus extraterestre din Nazca, un exemplar de peste-spada uscat din colectia lui Hemingway, jungherul lui Jack The Ripper, un rest din unghia de la degetul mic al lui Galileo, ciorna “Regulamentelor Organice” din 1831 redactata la Adrianopol sau, poate chiar, normal impaiate, cuvintele lui Neil Armstrong din 11 iulie 1969, acelea cu “pasul urias pentru omenire”, nu te-ai mira defel. N-ai avea nici un fel de vertij cognitiv sau de greata epistemica. In preajma Laurei, totul este perfect si supraomeneste posibil. De aceea, poti gasi acolo orice, pentru ca lucrurile sunt, pure si simple, numai ale ei. Asumare clara. Fiindca artista nu relationeaza deloc cu mediul din afara. Cauza? Metabolismul ei este tot timpul intra-. Ea n-are treaba decat cu ea insasi. Nu se scotoceste decat pe sine. Si infloreste cu maximum de eficienta numai prin fertilizare “in glaciem”. In timp ce, ecrasant-dominator (aidoma celebrei “La Geante” a lui Rene Magritte), ca o odalisca fierbinte, de carpeta, dar cu broboane de gheata pe obraji, autoarea adasta armonic undeva in golful endorfinic al marii sale interioare.
Mai ales cotropita de lumina de afara, Laura, cu tot ce are ea in preajma, se suprapune propriei sale imagini. Isi face pe plac siesi. Un piedestal cu trei trepte, pe care se urca pentru a-si aduce imensul aproape de ochi, atunci cand picteaza tablourile de dimensiuni nefiresti. In spate, sprijinit de glasvand, un tablou, aflat in lucru, acoperit pudic cu un cearceaf, ma tenteaza, dar… (“Nu pot sa te las sa te uiti!… Am pus leucoplast pe gaura cheii la usa de la baie!”). Langa el, masa de lucru, cu zeci de borcane de vopsea, apoi un mic sevalet, cu un carton alb pe el, curat. Dispretuit. Imediat, pe o strana ingusta, innegrita de timp, un ceaslov. Apoi, usile. In stanga, pe perete, doua tablouri mici, de iarmaroc. E numai inceputul. Agatate de toc, o sacosa mare de panza neagra, o poseta sic, old fashion, o umbrela de copil si o palarie neagra cu boruri largi. Mai departe, lipit pe usa, afisul expozitiei sale de la Paris (3 novembre – 10 decembre 2005). Alaturi, pe perete, se dezlantuie targul, sapte sau opt tablouase aiurite si naive, pe lemn, de un kitsch induiosator, achizitionate nu chiar pe nimic dintr-un balci de la periferie. Crocante. Gingase. Induiosatoare. Le privesti zambind concesiv, ca si cum ai mangaia pe cap un avorton. Apoi, pe tot peretele, o mobila grea cu vitrine in care se gasesc droaie de papusi, claie peste gramada, balerine de alabastru, fotografii de familie, zane de ceramica, pesti de sticla. In general, menajeria ce infrmuseta televizoarele Snagov in timpul marii plictiseli comuniste. Sau rafturi cu sute de carti si albume care galgaie, dau pe dinafara, precum si alte sute de obiecte mici, marunte, detalii insignifiante, obositoare, ametitoare (precum un umeras pe care scrie “Magasin General – Bucuresci”). Deasupra, un corset medical piept-spate, luat tot din obor, in care, hoata ca orice artist, Laura a infipt o seringa mare. Apoi un manechin calapod pentru croitorie si biroul urias asezat intre cele doua ferestre, cu scaunul de rigoare. Pe pervaz, obsesiile. Trei papusi de guma ce incaleca un peste, un craniu cu casti audio, set complet de pipa, tutun, accesorii, o papusa mare tatuata sibilinic. Intre ele, pe perete, un nud involt si sigur, in carbune, semnat Apostu. Sub al doilea geam, un fotoliu bolnav de psoriazis. In fine, revenind la biroul stil, de lemn masiv in care noaptea canta carii varii serenade, descopar sub el alta rezervatie de papusi. Deasupra, pe el, se afla o planseta si un album deschis, precum si alte auxiliare. Printre ele, scrumiera, pahare, precum si necesara sticla de vodca Absolut, scoasa chiar atunci din “frigo”, brumarie “ca caciula lui Nechifor Lipan”. Imi intoarce cu fata doua dintre tablourile uriase impachetate spre a fi trimise destinatarilor. Uluitor. Nefiresc. Resimt aproape un sentiment de stanjeneala. Ca sa ne revenim, se pune muzica. Frantuzeasca.
Pictura Laurei Covaci, bantuita de copii nenascuti si cupluri translucide precum miriapozii de pestera, ce zburatacesc impreunati ca monstrii printre androizi cosmici, insecte uriase, crisalide terifiante si jocuri sexuale ciudate, are acea doza de impuritanism sanatos ce face foarte bine la lingurica estetica a oricarui insetat decent de absolut (fara majuscula). Si, tocmai ca sa nu ne fie de grija, ea poseda certificate de buna crestere, nebuimaceala si ascensiune spre celebritate, semnate de instante din Atlanta, New York, Paris, Bucuresti. Si de aiurea. De oriunde. De fapt, de pe orice taram in care Dumnezeu, aburcat pe cocoasa infinitului, ne mai face cateodata, ipocrit, cu ochiul.
M-am intrebat: De ce? Si am aflat. Tot ceea ce picteaza Laura Covaci este un imens autoportret. Chiar daca gheata interioara ii frige obrajii. Insa fara sa-i fi topit, ca pe o lumanare, pensula.
 
 

Frigul este binevenit: obtii unda verde spre starea de gratie
 
Sebastian F. Amza: Sunt curios. E frig la tine, inauntru, acolo unde ti se lafaie viziunile?
Laura Covaci: Nicidecum, e mai degraba un du-te-vino de imagini, emotii, idei care, intr-un moment fericit, pot propune ceva. Sa ajungi cu ele in afara ta, in cazul de fata pe o panza, iar ele sa se lege acolo, miraculos, intr-o viziune – acesta este inceputul unui drum fragil si dureros. Odata cu acest moment al traiectoriei, insa, frigul este bine-venit, pentru ca numai dozand lucid ingredientele obtii unda verde spre starea de gratie.
 
SFA: Esti un artist cu trei picioare: unul in America, al doilea la Paris si al treilea pe strada Theodor Aman din Bucuresti. Cam incomod. Cum nasti ideile?… Normal?
LC: Un picior e pe cale sa se atrofieze… Dar sper sa-l reactivez curand cu o expozitie la New York. Cat despre comoditate si normalitate, sunt doua cuvinte aflate in afara granitei oricarei gestatii artistice reale.

SFA: Obsesia pentru papusi… Stii ca, din punct de vedere antropologic, papusa e un substitut. E fetisul unui act de maternitate ratat. De ce atatea papusi, fiindca, dupa cate stiu, tu n-ai avut o copilarie nefericita?
LC: Uite si o intrebare cu un procent ridicat de normalitate!… Nu, nu am avut o copilarie nefericita si nici nu este vorba de un caz de maternitate ratat. E ca si cum ai spune ca Nabokov a scris Lolita pentru ca, probabil, undeva, inauntrul sufletului sau, zac ascunse sentimente pedofile. Artistul este prin definitie un receptor si, in acelasi timp, un transmitator al unui amalgam de date terestre si celeste. Nu este esentialmente necesar ca aceste date sa fie legate de o biografie personala. Subiectul papusilor e o oglinda a orfelinatelor din Romania sau din oricare alt colt al lumii, a mutilarilor la care poti fi supus la o varsta inocenta si extrem de frageda. Deocamdata, nu vreau sa dau mai multe detalii, fiindca e vorba de un proiect in devenire.
 
SFA: Am observat ca ai pasiunea targului, a iarmarocului. Ce-ti aduce, ce-ti provoaca un astfel de “marche aux puces”, in afara de milostenia pentru kitsch?
LC: Ador zona asta a kitschului, a iarmarocului, pentru ca te provoaca sa scoti lucruri judecate ca dezgustatoare din contextul lor habitual si sa le gasesti un alt loc, unde ele capata alte conotatii, se transfigureaza. E ca si cum le-ai mantui.
 
SFA: Nichita Stanescu… Umbra unui stejar de cuvinte. Vorbeste-mi despre ea!
LC: Sunt indragostita de poezia lui Nichita, ca multi dintre noi. Fata de altii, eu am avut sansa sa cresc in lumina si nu la umbra acestui personaj genial. Lui ii datorez, dar nu numai lui, ci si altor artisti extraordinari care au calcat pragul casei parintilor mei, aceasta putere fabuloasa de a crede in lucruri, parafrazandu-l pe poet, “nepipaibile cu mana”.
 
SFA: Ce defect ai la ochi, de poti picta perfect tablouri uriase? De ce nu stai tu linistita pe un scaunel in natura si sa zugravesti mici peisaje cu paduri, rastoace, dealuri, salcii, holde si canale din Venetia?
LC: Nu e vorba de un defect, glumesti, nu?… Ci de foarte mult exercitiu acumulat in timp. Scaunelele sunt facute, in opinia mea, ca sa stai la coada la carne sau la alte produse agroalimentare care pot sa-ti asigure un trai imbecil, asadar, cica, fericit. Eu am cazut de pe un asemenea scaunel, la un dineu simandicos in sudul Frantei. Tin minte ca trei dintre invitati, printre care si un bancher renumit, cu rame groase de aur pe nas, s-au repezit sa ma ridice. Le-am replicat prompt, din pozitia respectiva, adica cu picoarele in sus si cu privirea azvarlita aiurea printre oaspeti, sa ma lase acolo unde am aterizat, pentru ca soareaua lor de abia atunci incepea sa-mi sopteasca ceva.
 
SFA: Biotopul tau artistic contine androizi, specii umane translucide, insecte si embrioane un pic mai acatarii. De unde ti se trage asta, din “malformation” sau “bienformation”?
AM: Cred ca se trage din amandoua, hai sa zicem mai degraba asa: “malformation plus bienformation egal deformation personnelle de la realite…”. Obsesia a venit in mod bizar natural, evoluand treptat spre subiectele pe care le abordez astazi. Ea vine din spatiul experimental comunist, din biotehnologie.
 
SFA: Pasiunea personajelor tale, chiar si cand fac dragoste in baie, de pilda, da impresia ca e cumplit de rece. Ce se afla la mijloc, exorcism sau disimulare? Galvanizare bine temperata sau glaciatiune vijelioasa?
LC: E o pasiune dictata de altcineva; altcineva apasa pe buton. E probabil un proces care va fi din ce in ce mai utilizat in acest eon in care majoritatea prefera sa fie manata de la spate catre un spatiu virtual “safe” si fara emotii.
 
SFA: Personajele tale nu fac umbra Pamantului, nici macar degeaba. Sunt oameni sau aratari?
LC: Entitatile astea ale mele sau ale cui o vrea sa aiba de-a face cu ele se afla in plin tranzit, dezorientate si speriate. Ele sunt si una, si alta si imi populeaza viziunile cu o nonsalanta coplesitoare.
 
SFA: Sub mantaua carui maestru te-ai strecura cuminte si ti-ai vedea de vedenii?
LC: Sub mantua jocului cosmic. Cat despre “cuminte”, iata un alt cuvant pe care am sa-l rostogolesc spre periferiile universului meu.