Le Divorce/ de Diane Johnson

Diane Johnson, romancieră, eseistă și scenaristă ameri¬cană, s-a născut în 1934 la Moline, Illinois. De două ori finalistă la Pulitzer Prize și de trei ori la National Book Award, a fost de multe ori comparată cu Jane Austen și Edith Wharton pentru comediile ei de moravuri despre americani care trăiesc în străinătate.

Printre romanele sale, devenite bestselleruri, se numără “Le Divorce” (1997), “Le Marriage” (2000) și “L’Affaire” (2004). A scris, de asemenea, biografii ― “Lesser Lives și Dashiell Hammett: A Life” ― și, după patru luni petrecute în Iran alături de soțul său medic, “Persian Nights”, comparată cu “Passage to India” a lui E. M. Forster. Inspirată tot de experiența legată de munca soțului ei, scrie în 1990 “Health and Happiness”, în care înfățișează viața într-un mare spital din San Francisco, și colecția de povestiri “Opium: Some Travelers’ Tales” (1993).
Diane Johnson colaborează frecvent la The New York Times Book Review. A scris, alături de Stanley Kubrick, sce¬nariul la “The Shining” (1980), bazat pe romanul omonim al lui Stephen King.
În prezent, locuiește la Paris și San Francisco.
“Le Divorce” este povestea unei americance istețe și sexy care vine la Paris să-și viziteze sora vitregă, pe Roxy, o poetă a cărei căsnicie cu un membru al unei familii de aristocrați francezi i-a asigurat un loc de invidiat în societatea pariziană. Însă la vie en rose nu prea se regăsește în căminul familiei Persand: soțul lui Roxy tocmai a părăsit-o pe aceasta pentru soția cehoslovacă a unui avocat american. Se aud oare zvonuri de… divorce?

“Le Divorce” a fost ecranizat în 2003, în regia lui James Ivory, cu un scenariu de Ruth Prawer Jhabala și având în distribuție pe Kate Hudson, Naomi Watts, Glenn Close, Leslie Caron, Rona Hartner, Stephen Fry etc. Filmul a fost recompensat cu Premiul Wella pentru regie la Festivalul de film de la Veneția.
,,Un roman sclipitor despre ciocnirea nebunească a două culturi în Orașul Luminilor… Captivant”(Boston Globe) “Dacă ar fi să-i încrucișăm pe Jane Austen cu Henry James, rezultatul ar fi Diane Johnson.”(San Francisco Chronicle) ,,O excelentă comedie de moravuri.”(Los Angeles Times Book Review)

În ziua în care am fost la Chartres, Roxeanne era aproape la fel de agitată la gândul că va trebui să-i spună lui Suzanne că Charles-Henri a părăsit-o ca atunci când se petrecuse evenimentul în sine. Știa că Charles-Henri probabil nu-i spusese nimic mamei sale pentru că nu voia să-i dea vești neplăcute, să strice atmosfera la prânzul de duminică sau să dea naștere unei discuții. Bineînțeles, Suzanne a observat imediat că Charles-Henri nu era cu noi; uitându-se la fața lui Roxy, i-a ghicit îngrijorarea și, apropiindu-se de obrazul ei pentru sărutul “în aer” de bun venit, a spus:
– Ei, unde e mon enfant?
Iar Geneviève i-a răspuns:
– Sunt aici, grand-mère.
Dar, desigur, Suzanne întreba de Charles-Henri, cel mai mic dintre copiii ei.
– Am ajuns primele? Voiam să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră, a spus Roxeanne.
– Nu, a ajuns și Antoine cu copiii. Trudi e încă la țară. Trudi este nevasta germană a lui Antoine. Antoine e un tip chiar bine, înalt și cu un început de chelie.
– A, și uite-o și pe sora ta, Isabel, a spus Suzanne, întorcându-se ca să mă îmbrățișeze, pentru că Roxy presupun că uitase de mine.
A sosit și Charlotte împreună cu familia ei. Charlotte e o frumoasă fără astâmpăr, care se apropie de patruzeci de ani, cu dinții de sus ceva mai proeminenți (pe aici, ortodonția e aproape lipsită de importanță în comparație cu Santa Barbara), părul blond, strâns în coadă, de care se trage mereu și pe care o scutură, asemenea unui cal. Copiii ei sunt cam palizi și liniștiți față de ea, fiecare cu suita lui de nume: Paul-Louis, Jean-Fernand, Marie-Odile – asta dacă am reușit să le înșir în ordinea corectă. Ceilalți frați ai lui Charles-Henri nu ajunseseră încă. În capătul celălalt al grădinii, pe un șezlong, se afla un bărbat în vârstă, cu o pălărie de paie mare cât boneta unei lăptărese. Bărbatul, care ne-a fost prezentat ca oncle Edgar, fratele lui Suzanne, ne făcea semne cu mâna, pașnic, din depărtare.
Toți s-au purtat cu mine cu multă bunăvoință, vorbind în engleză, rar și cu acele vocale impozante de comentatori de televiziune britanici. Am făcut un tur al casei cu Charlotte, care mi-a arătat o ditamai cartea, care se presupunea că este de pe vremea lui Lewis al paisprezecelea, după cum s-a străduit ea să pronunțe Louis în engleză, ca să pot înțelege.
– Pe bune! a spus soțul lui Charlotte, Bob, cu cuvintele unui vesel șmecheraș britanic.
În ciuda numelui pe care-l poartă, Bob este francez. Lui Roxy, toată lumea îi vorbea în franceză și trebuie să recunosc că mi se părea amuzant s-o aud ciripind, ușor afectată, în limba aceea străină și de neînțeles. Exact ca în gluma aceea: “Simandicoasă? Moi?”
S-a hotărât că vom juca tenis în acea zi toridă de iunie. Antoine a jucat cu soțul lui Charlotte, Bob; apoi eu și Charlotte am jucat la dublu, cu Antoine și Bob, Bob fiind partenerul meu. Jucau bine, lucru care m-a surprins, într-un fel. De ce oare? Bănuiesc că și ei au fost uimiți să constate că joc bine (printre altele, familia mea sperase că voi ajunge campioană la tenis, dar planul lor a fost zădărnicit de faptul că nu-mi plăcea deloc să exersez). Oncle Edgar aplauda din punctul lui de observație de sub copaci. Roxy părea încântată de victoria mea.
Ea nu joacă deloc, nici chiar atunci când nu e însărcinată. Stătea la o măsuță de pe porțiunea acoperită cu dale de piatră din fața ușilor de sticlă care dădeau în sufragerie și vorbea cu Suzanne, cu acel zâmbet împietrit pe care ți-l dă grația căutată și pe care ea părea că-l consideră un bun mijloc de a-și camufla panica și disperarea.
Oricare ar fi fost sentimentele ei, Roxeanne era obligată să le ascundă sub masca politeții și a calmului pe tot parcursul mesei, de la kir vermouth, servit ca aperitiv, la soupe aux moules, apoi la felul doi, pulpă de miel cu fasole albă, și până la salată, brânză și tarte aux fraises. Suzanne îi făcuse un semn cu capul fetei care servea să ia de pe masă tacâmurile lui Charles-Henri, și nimeni nici măcar nu s-a sinchisit că acesta lipsea. Aveau vreun motiv să-și pună întrebări? Nu se putea, pur și simplu, ca Charles-Henri să fie plecat cu afaceri sau prins cine știe pe unde?
Până la urmă, s-a dovedit că oncle Edgar nu era chiar așa de bătrân. Dimpotrivă, era un bărbat solid, impunător, pe la vreo șaizeci și ceva de ani, poate chiar șaptezeci, înalt și cărunt, cu privire pătrunzătoare și nas de general de Vichy, foarte chipeș în felul lui. Când am intrat în casă pentru prânz, ne-a urmat cu un mers șchiopătat. Atunci am observat că avea o gleznă în ghips, dar nimeni nu a dat vreo explicație legată de ceea ce i se întâmplase.
Ajunsesem deja să fiu stânjenită de efortul tuturor de a vorbi în engleză, fiind, cu toții, forțați să folosească o altă limbă decât cea maternă din cauza imposibilității unei singure persoane de a vorbi franceză. Încercam să spun câte un “oui” sau “non” pe nas atunci când oncle Edgar, lângă care eram așezată, mă întreba dacă mai vreau brânză sau carne. Încercam să vorbesc o imitație de franceză, sperând că ei își vor închipui că eu chiar îi înțelegeam și că, astfel, se vor reîntoarce la limba lor.
– Este foarte amiuzantă povestea cu senateurul vostru, a spus oncle Edgar.
La început, n-am înțeles la ce se referea.
– Tipul cu jurnalele, a spus Antoine.
– În care dădea amănunte despre cum mângâia niște domnișoare pe genunchi, despre speranțele sale la capitolul erotic. Acum trebuie să predea instanței aceste reflecții personale, a spus oncle Edgar.
Au râs cu toții.
– Nu, nu, a spus Charlotte, mi se pare că trebuie să le predea celorlalți senatori.
Nu-mi dădeam seama dacă se așteptau la vreun comentariu din partea mea sau a lui Roxy.
– Da, extraordinar, a exclamat Suzanne. Și se presupune că astfel va afla care-i sunt prietenii.
Au izbucnit cu toții în râs, veselie care mi se părea, într-un fel, de neînțeles la acel moment. Aveam să aflu mai târziu că motivul era reputația noastră de pudici din născare și a lor de toleranți din născare față de anumite chestii lumești, cum ar fi senatorii bătrâni și femeile tinere.
– Zut, nu mi-ar plăcea deloc să citească colegii mei ce gândesc despre ei, a adăugat oncle Edgar.
Persanzii erau atât de plăcuți, o încântare să-i privești râzând, frumoși fără excepție în camera lor simandicoasă cu lambriuri – cu toate astea, parcă nu mă simțeam în largul meu. Parcă eram un copil mic. Mă așteptam să apară o bonă care să mă ia de acolo atunci când aș fi încetat să le mai spun lucruri amuzante. Spre ușurarea mea, am constatat că încăpățânarea lor de a vorbi engleză a început să dispară după a doua sticlă de vin.
– În ciuda a ceea ce se spune deseori, Eleanor de Angoulême nu a fost nepoata lui…, a spus oncle Edgar, acela fiind ultimul lucru pe care l-am înțeles, pentru că au început să discute cu toții nu știu ce episod din istoria Franței, în franceză, gesticulând violent.
După prânz, am băut cafea pe terasă. Charlotte a fumat țigară după țigară. Mi s-a părut ciudat, având în vedere pasiunea ei pentru tenis. Îmi povestea despre șederea ei în Anglia, pe când avea paisprezece ani, și despre cum trișau englezii la tenis. N-am crezut așa ceva.
– Era foarte dubios cum vedeau ei mingea picând pe linie, spunea ea pe un ton sever.

Acum știu că lucrurile pe care francezii le spun despre englezi sunt, probabil, cam aceleași cu cele pe care le spun despre americani atunci când nu suntem prin preajmă. Ceea ce noi numim o “pauză pe franțuzește”, la ei se numește a o șterge englezește. Iar bucătăria plasată în camera de zi e o cuisine américaine – de ce oare, nu-mi explic. Și, bineînțeles, viciul e întotdeauna englezesc*.

*) În argoul francez, le vice anglais înseamnă activități sexuale sado-maso implicând flagelarea.

Din volumul în curs de apariție la Editura Leda. Traducere din limba engleză de Ioana Jelea