Lear, Iona, Prospero...

Bun lucru face Florica Ichim cu seria “Galeria teatrului romanesc”!* Cartile dedicate lui Mihai Maniutiu sau Vlad Mugur, lui Tompa Gabor sau Victor Rebengiuc, lui Dan Micu, Aureliu Manea, ca sa nu mai vorbesc despre succesul inregistrat de Memoriile Marioarei Voiculescu, sunt o deschidere extrem de binevenita catre un teritoriu inexplicabil de vaduvit editorial, la noi.

In orice alta tara oameni ca Valeria Seciu si Marcel Iures, Liviu Ciulei, Silviu Purcarete, Irina Petrescu, Marin Moraru, Oana Pellea… si puteti adauga dumneavoastra zeci de alte nume, ar face numaidecat fericirea oricarui editor care-si respecta menirea&meseria. Noi parca-i asteptam pe toti sa moara ca sa-i fixam intre pagini ca-n sarcofag. Reusita Ludmilei Patlanjoglu cu cartea-omagiu pentru Stefan Iordache ar trebui sa fie nu o stralucitoare exceptie, ci o regula fireasca.

“De unde provine fascinatia pe care George Constantin, inca pana azi, continua sa o trezeasca?” se intreba George Banu in 1998, la patru ani de la disparitia actorului. Si raspunde: “Constantin conjuga contrariile propunand o confesiune ludica, amestec de impartasire de sine si, simultan, de distanta ironica. El nu se imobiliza in nici o pozitie si le alterna obstinat pe parcursul unui rol. Joc cu sine insusi si cu personajul(…) El introduce o doza constanta de surpriza care-l face sa ridice brusc vocea pana la un guitat isteric, acolo unde orice alt actor ar fi adoptat registrul acustic cotidian, sau sa murmure diabolic, ca niste vorbe de dragoste, amenintari teribile, cand nu devine, dimpotriva, tandru cu violenta (…) Constantin fondeaza aceasta extravaganta verbala pe un corp masiv, impozant si aparent granitic. Impresia de forta enorma se impune la prima vedere, dar, repede, actorul produce un dezechilibru ce atenueaza senzatia initiala de forta statuara. El procedeaza frecvent la miscarea neprevazuta a extremitatilor corpului, mana sau piciorul, introducand astfel gesturi ludice, carnavalesti, refractare comportamentului fizic curent”.

Nu l-am prins pe George Constantin in Henry Higgins din Pygmalionul lui Bernard Shaw, pusa in scena de Sanda Manu in 1958, un rol pe care-l adorau toate doamnele Bucurestilor, inclusiv maica-ma, care mi-a povestit ani de-a randul ce pereche innebunitoare formau Liliana Tomescu si George Constantin. Dar l-am vazut – coplesitor – in Iona lui Andrei Seban, 1969, cand am inteles definitiv ce va sa zica “actorul care umple scena” (numai Toma Caragiu in Azilul de noapte avea sa-mi mai dea senzatia de om-imparatie, de fiinta desfoliata ca spatiu total), l-am vazut in Regele Lear, “legendarul” spectacol pus in scena de Radu Penciulescu in 1970, extaziind si scandalizand Bucurestii si asa ravasiti de ideile lui Jan Kott si raderea Revizorului lui Pintilie. L-am vazut in Prospero, in minunata Furtuna regizata de Liviu Ciulei in 1978. “George Constantin, nota Ciulei, a dezvoltat intr-un stil unic intrebuintarea cuvantului, incarcandu-l cu toata densitatea. Rareori pauza devine tacere. Tacerile adanci ale lui George Constantin erau adanci. In pictura personajele nu vorbesc, dar lipsa vorbei rareori inseamna tacere. Felul in care George Constantin aducea tacerea pe scena – purtand in ea tot ce a nascut-o – il puteai citi in ochii lui, in umerii lui, in nemiscarea lui. Exista o gravura de Durer in care este prezenta o asemenea tacere, se numeste Melancolia. George stia sa picteze pe scena tacerea tristetii, tragicul ei”.

Nu l-am prins in Falstaff-ul lui Lucian Giurchescu din 1976, insa memoria mea bolnava de teatru il are intreit intiparit in Tatal din piesa lui Horia Lovinescu Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa (regia Dan Micu, 1978), Fiodor Karamaov (tot Dan Micu, 1981) si Hrapov din Vassa Jeleznova lui Gorki, montata de Ion Cojar la National in 1988. Peste tot ambiguitatea cabotinismului, a tristetii parsive, acel amestec reliefat de George Banu, amestecul de forta continuta si jubilatie ludica, jocul orgolios al staturii aristocratice cu instinctul clovnesc. Rictusul cinic, dublat de explozia bufonadelor, totul lipit de un chip dominat de tandretea resemnata, usor posomorata, a unei constiinte sceptic-amuzate de oameni si viata. Cum observa Tompa Gabor, “George avea amaraciunea venita din cunoasterea foarte clara a lumii”. Si daca tot l-am citat pe Tompa, sa extrag iute socantul sau proiect din 1993: Asteptandu-l pe Godot cu Lucian Pintilie in Estragon, Liviu Ciulei in Vladimir, George Constantin in Pozzo si Johnny Raducanu in Lucky! Ce ziceti?

In ce-l priveste pe George Constantin, am regretat intotdeauna faptul ca pentru nedrept de multa lume el a ramas excusiv in acel “dom”Semaca” din filmele lui Sergiu Nicolaescu (“nu trageti, sunt eu, Lascarica”), daca nu cumva si-n rolurile de activist exemplar din filmele TV cu comunisti de omenie, de martea seara. Plus zvonul care circula insistent in anii ”80 cum ca, daca tot capitulase in fata unor atari prestatii, ridicase pretentiile banesti la nivel astronomic… Inceputul textului semnat aici de Lucian Pintilie (p.15) spune mult in acest sens. Ce frumoase sunt capriciile memoriei! De ce acum, daca inchid ochii, ii aud tocmai glasul cu care-l intreba pe Stefan Iordache in Ultima ora: “dumneata vezi ce scrie pe scrumiera asta? Grigore Bucsan…!” Cadea acel Bucsan ca taisul ghilotinei. Ca spectator, duci cu tine astfel de replici dincolo de viata ta, dincoace de viata lor.

*) Florica Ichim, George Constantin si comedia sa umana, Fundatia Culturala “Camil Petrescu”, editia a II-a, 2004, 274 pag.