Lecția poeziei/ de Rodica Grigore

Un grup de studenți – să spunem, în jur de cincisprezece persoane –, un profesor dintr-o universitate americană și un curs intitulat „Introducere în poezie”. Ce-ar putea rezulta din combinarea acestor elemente? Fără îndoială, ca întotdeauna, rezultatul poate să difere, în funcție de mai multe necunoscute: ce lecturi teoretice (si poetice!) au studenții înainte de începerea cursului, în ce mod alege profesorul să abordeze numita introducere în poezie și așa mai departe. Dar, având în vedere atât elementele date, cât și necunoscutele – care, în fond, pot fi clarificate pe parcurs – unul dintre posibilele rezultate ale unei asemenea combinații este The Poetry Lesson, volumul lui Andrei Codrescu, publicat în 2010. Un volum care, de la bun început, se dovedește foarte greu de încadrat în tiparele unei specii literare bine definite. Nimic nou pentru un autor cum este Codrescu, gata mereu să inoveze și să experimenteze, dând impresia că n-ar face altceva decât să se joace – cu cuvintele, cu conceptele ori cu propriile amintiri. De altfel, el însuși a afirmat, referindu-se la această Lecție de poezie că este convins că a creat „o nouă formă (formulă) literară”, lucrând la această carte exact după orele de curs pe care le ținea săptămânal, cursul având, desigur, exact această denumire: „Introducere în poezie”.

Prin urmare, încercând, după propria mărturisire, să-și învețe studenții „să gândească poetic și chiar să trăiască în acord cu esența poeziei”, Andrei Codrescu a realizat un soi de reportaj cu adevărat trăit (de el însuși și de studenții săi), cartea de față devenind, astfel, pe de o parte un soi de autobiografie (pe alocuri, inventată!), iar pe de alta, o meditație profundă asupra poeziei, a locului și rolului ei într-o lume cum este cea în care trăim, dominată, adesea, nu atât de plăcerea lecturii, ci mai mult de numeroasele invenții tehnice (care, în paranteză fie spus, îl pun în încurcătură nu o dată pe profesorul de poezie mai obișnuit cu cărțile decât cu modul de funcționare al vreunui iPod unde se află înregistrată vocea lui Ezra Pound sau a altor poeți recitând din propria creație – material didactic fără de care nu s-ar putea concepe un curs de „Introducere în poezie” într-un nou mileniu – mai ales în Statele Unite…) Așa că orele respective, trei pe săptămână, se transformă într-o veritabilă lecție. Nu numai pentru studenți. Se întâmplă astfel și pentru că e vorba despre un context mai special, de altfel, chiar punctul de plecare al cărții de față: și anume, e prima oră de curs a ultimului semestru din activitatea de profesor a lui Andrei Codrescu. Profesor care se vede pe sine ca fiind „un beatnik salariat, tipic pentru o epocă fin de siècle”, având de înfruntat, de la catedră, atât inocența studenților, cât și experiența forurilor universitare de conducere.

Comparată de Mark Spitzer cu unele dintre scrierile lui Celine ori chiar ale Marchizului de Sade, dat fiind accentul pus pe conversațiile protagoniștilor, dar și senzualitatea amuzată / amuzantă ce reprezintă pretextul pentru aducerea în prim plan a aspectelor celor mai profunde ale poeziei și ale receptării sale în secolul XXI, Lecția de poezie se bazează, ca tehnică narativă principală, pe aceleași procedee ale povestirii – ori, pe alocuri, ale povestirii puse în ramă sau, după caz, în mai multe rame – de care autorul s-a folosit în majoritatea creațiilor sale, fie ele romane sau eseuri, de la Casanova în Boemia sau Mesi@ și până la Dispariția lui Afară. Și, pentru ca această strategie să funcționeze perfect, Codrescu își creeză, mereu pus pe ghidușii și dând senzația că se amuză el însuși de ceea ce reușește să facă, toate condițiile necesare pentru o asemenea desfășurare de forțe – poetice, desigur… În primul rând, relatarea modului în care, la prima oră de curs, le oferă studenților săi câte un companion pe drumul inițierii în poezie. Și nu orice fel de companion, ci „a Ghost-Companion”! Ce înseamnă asta? Nimic altceva decât că fiecare student va „primi” un poet de care va trebui să se ocupe de-a lungul întregului semestru – adică, evident, va trebui în primul rând să-l citească, dar, desigur, date fiind oportunitățile prezentului, și să-l caute pe Google (pe el sau detalii despre opera sa!…) până când va considera că a aflat totul (plus ceva pe deasupra!) și, mai ales, că a înțeles esența mesajului poetic al numitului autor. Autor care, detaliu important în contextul unei cărți cum este Lecția de poezie, trebuie să aibă aceeași inițială a numelui ca și studentul care îl primește drept companion. Deci, Anna Ahmatova pentru Hillary Adams,  Arthur Rimbaud pentru Carlos Rios și așa mai departe… Vor urma, este deja clar, o serie de considerații asupra poeziei celor numiți – și, desigur, a multor altora, chiar si a celor „neadjudecați” de studenți (doritori, adesea, să aibă de-a face cu poeți consacrați – căci, în fond, despre aceștia și informațiile de pe Google sunt mai numeroase… În plus, cel puțin în prima oră, mulți dintre studenți sunt tentați să interpreteze orice text poetic ad litteram, ceea ce dă naștere, desigur, câtorva momente absolut savuroase și unor exemple excelente de umor involuntar, dovadă că există poezie, fie ea și comică, chiar și într-o lecție de poezie!).

De aici nu mai e decât un pas – pe care, evident, autorul îl va face încă din primele pagini – până la aducerea în discuție a problemelor esențiale ale literaturii și ale esteticii receptării, pornind tocmai de la excelentul pretext pe care evocarea numelor, a vieții și a morții câtorva poeți celebri ai literaturii universale îl oferă. Lecția de poezie se transformă, astfel, într-un veritabil carusel care poartă cititorul pe tărâmuri nebănuite la început: de la amintiri ale lui Andrei Codrescu însuși referitoare la celebra „Beat Generation” din Statele Unite, la amintirea câtorva călătorii pe care autorul le-a făcut la Praga, la Paris ori în Transilvania, căci nu aveau cum să lipsească trimiterile la România și mai cu seamă la Transilvania dintr-o carte a lui Andrei Codrescu (de altfel, este amintit chiar numele Reginei Maria a României, despre care unii dintre studenții săi ar vrea să afle mai multe amănunte) și nici spiritul care-l însuflețește mereu, pe jumătate ironic, pe jumătate nostalgic (și pe deasupra ludic!), nelăsându-și cititorii pradă melancoliei, dar nici captivi și încurcați în mrejele sarcasmului care, să recunoaștem, este și el de găsit uneori; chiar și într-o lecție de poezie. 

Andrei Codrescu, The Poetry Lesson. Princeton University Press, Princeton & Oxford, 2010