Lecții noi/ de Daniel Cristea-Enache

Într-unul dintre cele mai bune poeme din Patria mea A4*, volumul de versuri noi al Anei Blandiana, personajul colectiv și generic (un ei care ar putea însemna ei-tinerii sau ei-oamenii-de-azi) își traversează propria viață cu ochii lipiți de monitoare și cu căștile puse pe urechi.

Solzi pe ochi, în versiune tehno… Poemul se intitulează Pe role și curge așa: “Ei trec pe role/ Cu căștile bubuind la urechi,/ Cu ochii fixați pe monitoare,/ Fără să observe frunzele care cad,/ Păsările care pleacă,/ Ei trec pe role/ Și peste ei trec rulînd anotimpurile/ Vieților lor/ Și anii, și veacurile,/ Fără să înțeleagă despre ce este vorba./ Ei trec pe role/ Printre umbre ale realității/ Despre care cred că există/ Și printre personaje care li se par oameni,/ Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul și asemănarea acestora,/ În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Și învață să meargă pe role/ Ca să îi poată salva.”

Pînă la finalul pregnant care, ca în multe alte pagini ale volumului, adîncește deodată o dimensiune sau o răstoarnă spectaculos pe cea deja construită, pînă la această descindere dumnezeiască printre hoardele de orbi și surzi pe role, să observăm dispunerea destul de previzibilă a semnelor. Pe de o parte: role, căști, monitoare, așa-zisul progres tehnologic. Pe de alta: frunzele care cad și păsările care pleacă, natura pe care omul (post)modern nu o mai percepe. Creaturi nemaisimțind, nemaivăzînd, nemaiauzind Creația din jurul lor și care își reduplică formatul și structura, generînd serii de alte mecanisme. Formula biblică este adaptată în același mod grav și, cum să zic?, corect al Anei Blandiana: “Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul și asemănarea acestora”…

De fiecare dată, practic, cunoscuta poetă se vede și servită, și deservită de o ideație clară și de un tutelar spirit geometric. Acesta din urmă construiește foarte bine textul, îl organizează pe diferitele lui paliere și niveluri, amenințînd însă, cu cît este mai marcat și mai eficient, să usuce intelectual lirismul – și să îndepărteze tocmai poezia. Pe role e astfel o admirabilă lecție de sens, dar nu și un poem care, la mai multe lecturi, să semnifice diferit și plural. Traseul lui este neîndoielnic ingenios făcut și profesionalismul autorului care îl inițiază și îl conduce se vede imediat; însă textul se închide o dată cu prima lectură. Parcurgîndu-l, l-am înțeles; și înțelegîndu-l fără un efort teribil, l-am epuizat. Unde alți poeți ai generației ’60 (de la Nichita Stănescu la Dimov și Ileana Mălăncioiu) se joacă sau se luptă cu limbajul, căutînd continuu și forțînd limite, Ana Blandiana (ca și atît de popularul Sorescu dinaintea Liliecilor) performează într-o limbă comună din care evadează “local” și “punctual”, prin frumoase metafore și analogii ce tulbură, cîteva clipe, publicul larg. Să mai cităm și să mai citim un poem, o Rugăciune la nivelul cel mai înalt din Patria mea A4: “Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocîrliilor și al bufnițelor,/ Dumnezeu al rîmelor, al scorpionilor/ Și al gîndacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învățat pe fiecare altceva/ Și știi dinainte tot ce i se va întîmpla fiecăruia,/ Aș da orice să înțeleg ce-ai simțit/ Cînd ai stabilit proporțiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Cînd ai așezat într-un cioc cîntecul/ Și în altul croncănitul,/Și-ntr-un suflet crima și în altul extazul,/ Aș da orice, mai ales, să știu/ Dacă ai avut remușcări/ Că pe unii i-ai făcut victime și pe alții călăi,/ Egal de vinovat față de toți/ Pentru că pe toți i-ai pus/ În fața faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărît singur/ Raportul între bine și rău,/ Balanța menținută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ți seamănă.”

Mai în glumă, mai în serios, autoarea însăși face, în creația sa, ceea ce îi reproșează Creatorului că a făcut în a Lui. Și ea știe “dinainte tot ce i se va întîmpla” unui poem, fiecărui poem pus pe hîrtie, cu proporții stabilite și cauzalități subliniate. Chiar felul indirect în care marele personaj apare aici spune ceva despre modalitatea de reprezentare care, ea, aparține poetei noastre. Dumnezeu e un fel de arhitect mai cu majusculă sau, pe aceeași linie de calcul simbolic, un Inginer. Primele patru versuri enumeră cîteva categorii de vietăți: de zi și de noapte, de aer și de pămînt, de exterior și de interior. A fost nevoie de această subîmpărțire, pentru ca secvența “i-ai învățat pe fiecare altceva” să capete greutate. Dar adevărul e că nu prea capătă… Ideea o preluăm, ajutați de schema distributivă, însă privirea poetului nu decupează nici realitatea lumii, nici imaginarul ei, nici “democrația naturii” (recunoașteți sintagma?), nici secretul de linii și proporții, “the fearful symmetry”. Vizionarismul e complet absent din Patria mea A4, ceea ce nu constituie un defect în sine, dar pare curios măcar în cazul unei poezii în care se angajează un dialog cu Dumnezeu.

Poemul devine discurs, însă fără atuurile de spații largi ale discursivității. E un discurs concentrat, în care simbolurile se așează (nu se așează: sînt așezate) pe aproape fiecare termen. Toți termenii sînt la fel de importanți; și importanța lor se obține în același fel. Atît de mare e această presiune de simbolizare pe centimetru pătrat, încît Ana Blandiana nu mai sesizează că, de pildă, “ai așezat într-un cioc cîntecul” sună rău, degajînd efecte de umor involuntar. Poeta este prinsă într-o nouă secvență enumerativă, de data aceasta analogică. După libelule și fluturi de noapte, ciocîrlii și bufnițe, e rîndul acum pentru o enumerare pe treapta a doua, cu atribuirea și distribuirea de roluri de către o Divinitate meticulos-inginerească: “ai așezat într-un cioc cîntecul” (puritate, vitalitate, speranță) “și în altul croncănitul” (nenoroc, boală, moarte), “și-ntr-un suflet crima” (nu mai trebuie decodat) “și în altul extazul” (la fel). Cîntecul nu este sonor aici, după cum croncănitul nu e funebru, crima nu revoltă și nici nu se ispășește, iar extazul e… deloc extatic. Formele poeziei sînt austere, textul făcînd din aproape fiecare termen un operator simbolic sau conceptual prin care să poată avansa. Formula de modernism poetic a autoarei pare preparată după o rețetă de farmacie și e accesibilă ca una de bucătărie: “ai stabilit proporțiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor”, “pe unii i-ai făcut victime și pe alții călăi”, “egal de vinovat față de toți”, “pe toți i-ai pus/ În fața faptului împlinit”… Paradoxal, finalul de efect, care are la Ana Blandiana funcția de a completa accelerat (și, uneori, de a răsturna complet, tot printr-o mișcare bruscă) dimensiunea poemului, abia acest final anunță o poezie originală, puternică, memorabilă: “Balanța menținută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ți seamănă.”. Din păcate, anunțul făcut nu se întoarce, retroproiectiv, spre versurile anterioare. Și chiar asupra încheierii am unele rezerve. Fiindcă poeta își execută ruptura de plan și vine cu al doilea simbolism într-un final “tare” la modul tardiv. Imaginile de pînă aici sînt prea convenționale și contrapunctul lor prea voit-insolit, pentru ca ele să comunice la un nivel de profunzime, într-o altă structură de adîncime decît cea a desfășurătorului didactic.

Neputînd ieși din gama ei de cerebralitate, poeta face din fiecare text un parcurs simbolic și un proces reflexiv. Cititorul va fi invitat să urmărească raționamentul, care forțează puțin, și numai la exit, ceea ce el știe bine din experiența comună. Cunoscînd succesul deplin al acestei formule, Ana Blandiana are evident și conștiința limitelor pe care ea le înfățișează, o dată și încă o dată, în Patria mea A4. Ca atare, autoarea încearcă (dar în același mod serios, grav și îngrijit) evadări într-o senzitivitate feminină, prin care liniile atît de bine trasate ale poeziei să se mai și piardă. În Animal Planet, al treilea poem de maximum din această atît de elegantă apariție editorială, personajul care spune eu închide ochii, “are senzația că…” (deși “știe că…”), își amintește și își imaginează, recunoaște că-i va fi plăcut să mîngîie, își astupă urechile pentru a nu auzi zgomotul morții; ca și nările, pentru a nu intra în ele mirosul de sudoare “nerușinată” a criminalilor. Senzorialul intră însă, matematic, într-o aceeași linie de semnificare, unidirecțională și univocă, de la stînga la dreapta, de la o strofă la alta, prin toate versurile (unele indiscutabil frumoase, dar prin care se vede lucrătura), pînă la ruptura adusă de ultimul. Animal Planet, deci: “Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseși legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Și cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admirație este filmat/ Leul placid și feroce sfîrtecînd căprioara,/ Iar eu, închizînd ochii sau televizorul,/ Am senzația că particip la crimă mai puțin,/ Deși știu că-n opaițul vieții/ Trebuie pus mereu sînge,/ Sîngele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Am stat la masă cu vînători,/ Deși îmi plăcea să mîngîi urechile lungi/ Și mătăsoase ale iepurilor/ Asvîrliți, ca pe un catafalc,/ Pe fața de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,/ Ci-mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morții/ Și de mirosul sudorii nerușinate a celor ce-au tras.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuși mai nevinovată decît tine,/ Autorul acestei perfecțiuni fără milă,/ Care ai hotărît totul/ Și apoi m-ai învățat să întorc și celălalt obraz.”

O altă lecție decît cea a Arhitectului sau a Inginerului Constructor, și care vine (și tot ca predat-învățatul unei lecții) prea tîrziu.

*) Ana Blandiana, Patria mea A4. Poeme noi, Editura Humanitas, București, 2010, 152 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.