Lecțiile Mitropolitului Nicolae Corneanu/ de Marius Vasileanu

Fără îndoială, începând din 1990, Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost unul dintre ierarhii cei mai implicați în spațiul public românesc. Până la urmă aceasta este și una dintre datoriile creștinului: mărturisirea.

Numai că mărturisirea făcută de IPS Nicolae Corneanu, plecat zilele acestea la Cer, a fost adeseori controversată. Unii își vor reaminti că orice mare personalitate mult prea prezentă în media devine controversată pentru o parte dintre semeni și simpatizată de alții. Cam așa a fost și viața din ultimile decenii ale ierarhului ortodox de la Timișoara.

Indubitabil, câteva din acțiunile sale de după ’89 au avut un impact major pentru România. A fost cel dintâi ierarh care a dezamorsat, aș zice, relația aproape mitologică cu casa regală, încă ostracizată la începutul anilor ’90 de regimul lui Ion Iliescu. Cum? Printr-un gest cât se poate de firesc: l-a invitat pe regele Mihai în România. Rămâne ca istoricii să afle cândva dacă Mitropolitul Nicolae Corneanu era cu adevărat regalist, așa cum se laudă astăzi regaliștii.

Un al doilea gest: a rezolvat cu eleganță problemele patrimoniale ale Mitropoliei Banatului cu greco-catolicii. Acesta ar fi trebui să fie un bun început. Numai că Biserica Greco-Catolică din România și-a supralicitat pretențiile, „uitând” cum a fost fondată, uitând un adevăr elementar de bun simț: acela că bisericile aparțin – dintotdeauna – comunității locale. Așadar, acolo unde astăzi există 10 credincioși greco-catolici și 990 de credincioși ortodocși este aberant să soliciți retrocedarea singurului lăcaș de cult al localității.

Puțini au învățat cu adevărat lecțiile acestor două gesturi ale Mitropolitului Banatului – indiferent de orientarea politică, indiferent de confesiune. Este vorba despre dragostea față de aproape și este vorba despre inteligență (spirituală).

A fost cumva împărtășirea cu (greco-)catolicii, ultimul gest de amplă rezonanță făcut de Mitropolitul Nicolae Corneanu, un act încărcat de inteligență, fie ea și spirituală (duhovnicească)? Scandalul a fost imens, nu cred că este cazul să revin acum – am scris la vremea respectivă pe această temă. Poate cândva îl vom înțelege, cu toții, inclusiv subsemnatul, în alt registru. Cert este că Biserica Ortodoxă Română (BOR) a fost pusă într-o situație extrem de delicată, Sf. Sinod a fost obligat să-i dea un avertisment serios ierarhului buclucaș care a trecut peste canoane amintindu-ne că nimeni nu are monopolul pe Iisus…

Ni se tot spune în aceste zile despre faptul că Mitropolitul Corneanu a fost primul – dacă nu cumva singurul – dintre ierarhii BOR care a recunoscut încă din 1990 colaborarea cu poliția politică, Securitatea comunistă. Alt gest semnificativ. Este adevărat, parțial: abia peste ani, în 2007, aveam să aflăm printr-o decizie a CNSAS, amploarea acestei colaborări. Întrebarea pe care și-o pun istoricii contemporani, care au avut deja acces la arhive, este ce s-ar fi întâmplat dacă în anii ’50 – când teroarea comunistă a fost maximă, când trupele rusești erau încă în țară –, ar fi fost o rezistență martirică a majorității ierarhilor și membrilor clerului BOR? Simplu, BOR ar fi fost desființată precum a fost aproape complet distrusă Biserica Ortodoxă în Rusia! Iată de ce la nivelul ierarhiei BOR s-a luat decizia unei colaborari (din care nu au lipsit excesele, micimea și prostia omenească), astfel încât bisericile să rămână deschise, să fie săvârșită liturghia, Sf. Taine etc. Oricum, în perioada dictaturii comuniste închisorile românești au fost pline de martiri creștini, inclusiv nenumărați clerici. Astăzi constatăm că România a ieșit binișor din această grea încercare: comparativ cu alte țări ex-comuniste, numărul de persoane care se declară atei este insignifiant, creștinii (auto)declarați „practicanți” sunt sensibil mai numeroși. Desigur, intră în joc mulți alți factori aici – numai sociologii și antropologi ai religiei ar putea genera un studiu corect.

Cert este că în frunte cu Patriarhul Justinian Marina – ale cărui eforturi de salvare a Bisericii și a numeroase personalități sunt descoperite și recunoscute abia în ultimii ani – ierarhii BOR au făcut pactul cu regimul comunist pentru a salva ceea ce se putea salva. Iată de ce este regretabil că ceilalți ierarhi care au semnat acest pact se fofilează și astăzi – fără să înțeleagă nimic din lecția Mitropolitului Nicolae Corneanu.

Un fapt mai puțin luat în seamă în aceste zile este că între anii 1975-2012 IPS Nicolae Corneanu a fost membru în Asociația Internațională de Studii Patristice. A scris despre viața Sf. Părinți, a tradus din limba greacă („Scara” – lui Ioan Scărarul, de pildă), teza de doctorat a viitorului mitropolit, susținută în 1949, se intitulează „Viața și petrecerea Sfântului Antonie cel Mare. Începuturile monahismului creștin pe Valea Nilului” (vezi Ed. Amarcord, 1998). Nota bene: teza a fost pregătită și susținută cu Pr. Prof. Ioan G. Coman într-o perioadă în care comunismul nu apucase încă să bruieze puternic școala românească de teologie construită în interbelic – Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost unul din ultimii ierarhi ortodocși de astăzi formați la această școală.

Personal consider că pasiunea pentru studiile patristice este cheia în care îl vom înțelege cel mai bine pe Mitropolitul Nicolae Corneanu. Undeva în studiul său dedicat Sf. Antonie cel Mare, IPS Nicolae subliniază: „Bucuria care este – precum afirma cineva – „o specialitate creștină” [autorul se referă la Alphonse de Parvillez – notă M.V.] – este cea mai puternică armă împotriva cugetelor păcătoase, iar Antonie are meritul de a fi făcut din ea un însemnat principiu de ascetică”(p. 72). Este de la sine înțeles că se vorbește aici despre bucuria duhovnicească (spirituală), de bucuria întru Hristos.

Bucuria și inteligența spirituală, aș îndrăzni să adaug, sunt cele două lecții principale la care ar trebui să medităm astăzi la plecarea Mitropolitului Nicolae Corneanu.