Lectura politicii. România postcomunistă/ de Ion Bogdan Lefter

Reputat critic literar, Ion Bogdan Lefter este și un cunoscut analist politic. Începând cu primele sale articole de după căderea regimului comunist, publicate la finele lui decembrie 1989, marcate de tensiunea momentului, și continuând cu comentarii aplicate asupra actualității socio-politice, autorul descrie mai întâi evoluția șovăitoare a României din anii agitați, aluvionari ai primei etape a postcomunismului autohton: Postrevoluția. După prima rotație la guvernare, decisă de alegerile din toamna anului 1996, se deschide o nouă etapă, Democrația funcțională, confirmată în noiembrie-decembrie 2000, când se va produce rotația a doua, cu importante progrese politice și de remodelare a întregii societăți autohtone. Urmează Integrarea euro-atlantică, etapă finalizată o dată cu admiterea țării în Organizația Pactului Nord-Atlantic – NATO, în martie 2004, și în Uniunea Europeană, pe 1 ianuarie 2007. Între timp, după cea de-a treia rotație la guvernare, din noiembrie-decembrie 2004, România intrase într-un alt stadiu de evoluție postcomunistă, Dezvoltarea, construindu-și Postmodernitatea. Avans frânat în toamna lui 2008 de intrarea lumii în Criza mondială, din care ieșirea României se produce treptat și incomplet începând cu anul 2012, cu perspective de relansare a țării după alegerile din noiembrie 2014. Momentul marchează și finalul de mandat al unui șef al statului care a reușit „performanța” de a-și ostiliza aproape întreaga populație: Președintele contra societății.

Postrevoluția, Democrația funcțională, Integrarea euro-atlantică, Dezvoltarea. Postmodernitatea și Criza mondială. Președintele contra societății sunt secțiunile cărții de față, care strânge laolaltă articolele politice scrise de Ion Bogdan Lefter de-a lungul a 25 de ani de postcomunism românesc. Toate laturile importante ale evoluțiilor perioadei sunt avute în vedere: politică, diplomatică, socială, sindicală, culturală, educațională etc. Treptat, paginile cărții conturează povestea construcției unei lumi noi, democratice și postmoderne, surprinzând fenomene, mentalități, istoria „pe viu”. Autorul reușește să combine perspectiva detașată, echilibrată, cu o scriitură dinamică, gazetărească. De altfel, el a fost implicat în jurnalismul politic al perioadei, și anume în cel de factură occidentală, majoritatea analizelor din carte fiind scrise inițial pentru programele postului american de radio Europa Liberă. Plasată în zona de interferență dintre comentariul politic, analiza culturală, eseu și mărturia directă, Lectura politicii. România postcomunistă recuperează – în fond – o epocă.

*

*     *

Obsesia „bilanțului”

În ultima vreme, pe măsură ce se apropia împlinirea a doi ani de la alegerile din noiembrie 1996, în discursul politic al principalului partid de opoziție a început să fie folosit cu mare frecvență și din ce în ce mai energic un cuvânt: bilanț. Pe diverse voci, câteodată calme, alteori tot mai enervate, Partidul Democrației Sociale din România a cerut – și cere încă – guvernanților să facă bilanțul primei jumătăți de mandat. Întrucât aceștia din urmă nu par deloc doritori să răspundă somației, președintele PDSR, Ion Iliescu, și-a asumat el greaua sarcină și, luni, de la microfonul Senatului, sub forma unei declarații politice, a pictat un bilanț sumbru. Apoi, marți, în conferința săptămânală de presă a partidului său, a continuat să-i ceară președintelui Emil Constantinescu să facă bilanțul: „Constantinescu s-a angajat ca la 200 de zile să se prezinte cu un bilanț în fața țării. N-a făcut-o la 200 de zile, s-o facă măcar la 2 ani”. Bilanț, bilanț și iar bilanț: insistență care semnalează o veritabilă obsesie a bilanțului.

Este sau nu legitimă solicitarea PDSR? înainte de a da un răspuns – câteva chestiuni de principiu și o conexiune cu situația din precedentul ciclu electoral de patru ani, administrat chiar de către PDSR. În genere, ideea bilanțurilor la termene scurte nu e străină vieții publice. Deși se integrează finalmente în ritmurile mult mai ample ale istoriei, politica funcționează în orizonturi de timp limitate. Succesele aduc măriri rapide, pe când greșelile se plătesc neîntârziat, la urne, uneori cu… anticipație. Teoretic vorbind, guvernanții din toate democrațiile trebuie să-și facă încontinuu bilanțul, cu un ochi către promisiunile din campania electorală care i-a adus la putere și cu celălalt către scadența alegerilor următoare. La rândul lor, neguvernamentalii, adică opoziția parlamentară sau extraparlamentară, dar și sindicatele și rețelele instituționale ale societății civile, au deopotrivă interesul și datoria de a supraveghea permanent puterea, de a-i face mereu bilanțul și de a-i cere performanțe mai bune, în conformitate cu nevoile țării și cu promisiunile din campania câștigătoare. Așadar, în principiu, PDSR are toată dreptatea să ceară, obsesiv, bilanțul. Pe de altă parte, se cuvine reamintită – fie și în trecere – aroganța guvernanților din precedentul ciclu electoral. Păguboasele baze ale necooperării dintre putere și opoziție atunci s-au pus. PDSR culege acum ceea ce singur a semănat.

Revenind la chestiunea concretă a bilanțului solicitat acum: trebuie spus că, legitimă în principiu, motivată – firește – și de logica jocurilor politice și a capitalizării pe seama „adversarului”, doleanța PDSR e formulată în termeni discutabili. Electoratul a mandatat actuala putere pentru patru ani. Când se va apropia scandența, atunci da, guvernanții vor trebui să-și prezinte bilanțul și să convingă că au făcut tot ce se putea. Dar acum? După doar doi ani de guvernare, un asemenea gest, făcut cu abilitate, le-ar putea servi ca operațiune de imagine, însă n-ar avea rost în felul în care ar dori-o PDSR, și anume ca evaluare de ansamblu în urma căreia să se decidă rămânerea sau nu la putere a actualilor guvernanți. Democrația lucrează cu cicluri electorale, nu cu tribunale publice. În felul acuzator în care e făcută, solicitarea PDSR vorbește mai degrabă despre o nostalgie după vechile ședințe de bilanț – pe atunci se spunea dări de seamă – după care puteau urma strașnice înfierări și drastice penalizări. Le-a trecut vremea, din fericire.

Somația se sprijină și pe o mică fraudă logico-politică. Dacă n-a făcut bilanțul „la 200 de zile”, să-l facă „măcar la 2 ani”, i-a cerut fostul președinte succesorului său. Simpla repetiție a cifrei 2 e insuficientă pentru a justifica o solicitare serioasă. Sub acoperirea acestui joc de cifre, liderul PDSR suprapune mai multe lucruri diferite pentru a insinua cu aer de obiectivitate o concluzie – de fapt – partizană. Mai întâi, Emil Constantinescu n-a promis un bilanț după primele 200 de zile de guvernare în calitate de viitor președinte al țării, ci ca lider al Convenției Democrate, al cărei program electoral, „Contractul cu România”, prevedea o primă etapă de reforme de circa o jumătate de an. Ajuns la Cotroceni, nu Constantinescu a gestionat treburile executivului. În numele CDR, bilanțul propriu-zis al guvernării vor trebui să-l facă premierul și liderii Convenției. Apoi, promisiunile cu termen de 200 de zile n-au aparținut actualei puteri în întregul ei. Alegerile n-au dus la instalarea unei echipe monocolore CDR, ci a unei coaliții ai cărei parteneri au venit cu programe în parte similare, în parte diferite. În consecință, niciunuia nu i se poate pretinde îndeplinirea integrală a promisiunilor electorale. Pînă și Partidul Democrat, componenta cea mai critică asupra guvernării în ansamblu din chiar interiorul guvernării, a oferit o explicație oficială în acest sens atunci când, la începutul lui septembrie, într-un moment de vârf al crizei legate de înființarea unei universități maghiare, a dat publicității un comunicat în care se spunea: „Niciunul dintre partidele politice aflate în coaliția rezultată în urma alegerilor din noiembrie 1996 nu și-a putut îndeplini decât în parte programul de guvernare, datorită condițiilor obiective specifice oricărei coaliții, în care partide politice democratice, dar cu orientări diferite, își pot desfășura activitatea.” Adresată atunci UDMR, explicația poate fi citită și ca o apărare a Convenției de către PD în fața acuzelor care invocă cele 200 de zile din „Contractul cu România”.

Una peste alta, nu de un bilanț al guvernării în fața procurorilor din opoziție e nevoie acum, ci de o largă raliere în susținerea noii etape de reforme, lichidări de întreprinderi, austeritate bugetară și așa mai departe care se anunță pentru lunile următoare…

Radio Europa Liberă, 18 noiembrie 1998

O singură televiziune cu multe canale

În primii ani de după 1989, postul de televiziune existent până atunci a rămas unic, chiar dacă rebotezat pentru scurt timp din Televiziunea Română – TVR în Televiziunea Română Liberă – TVRL (după care a revenit la denumirea veche). Cu două canale, ca și înainte. Brusc onorabilizată prin purificare în „focul” revoluției, instituția și-a „recâștigat” rapid, în ianuarie-februarie 1990, statutul de instrument propagandistic al puterii. Opoziția politică și societatea civilă în formare au cerut cu vehemență „demonopolizarea” în domeniu, însă singurul rezultat până către mijlocul anilor ’90 a fost bizara SOTI – Societatea de Televiziune Independentă, care n-a fost – de fapt – un post propriu-zis, ci un grupaj de emisiuni „alternative” cărora li s-a cedat un spațiu de emisie pe canalul TVR 1, după încheierea programului acesteia din urmă, târziu, după miezul nopții. Lipsită de o concepție oarecare, de mijloace financiare, de audiență, SOTI s-a stins de la sine, fără să lase urme. Un eșec neregretat de nimeni.

Lucrurile au început să se schimbe la mijlocul deceniului zece, când au apărut două noutăți fundamentale: televiziunile private și transmisia prin cablu. Ultima le-a făcut posibile pe primele, care s-au născut ca mici instituții improvizate, cu bugete modeste. Dacă n-ar fi putut ajunge la public decît transmițând prin aer, n-ar fi avut – probabil – din start mijloacele pentru a instala mari antene și relee în întreaga țară. Sateliții și rețelele de cablu le-au rezolvat problema. Așa s-au ivit mai întîi Tele 7 abc, primul succes „alternativ” la TVR, apoi Pro TV, evoluat din micul Canal 38, care fusese o vreme doar retransmițător de CNN, cu mici adaosuri sportive, și – în fine – Antena 1. În această formulă, piața „audio-vizualului” românesc a parcurs o perioadă de tranziție caracterizată de – pe de o parte – succesul de audiență al noilor veniți și – pe de alta – degringolada TVR, care, prin comparație, arăta prăfuită rău, inerțială, depășită. Au existat ceva tentative de dezbatere a ideii de „post public”, dar fără ecouri și fără consecințe.

În etapa următoare, numărul televiziunilor private a continuat să crească, adăugîndu-se mai întâi Prima TV și Acasă (ramificație a ProTV), apoi, mai de curând, OTV și Realitatea, plus B 1 (București 1, cu acoperire doar pentru Capitală, similar cu multe alte stații locale din țară; menționarea într-o analiză a posturilor naționale s-ar justifica doar prin publicul mult mai numeros, cât cinci-șase-șapte județe la un loc); iar TVR s-a predat cu totul rețetei comerciale, bătîndu-se pentru audiență, atrăgând reclamă, plusând pe divertisment. Și ceilalți competitori fiind „generaliști”, urmarea acestor evoluții a fost uniformizarea totală a pieței. Impetuozitatea inițială a particularelor s-a mai tocit, postul așa-zis „public” a mai recuperat – în schimb – din decalaj, împrospătându-se măcar pe ici, pe colo, drept pentru care profilurile s-au apropiat. Au existat – firește – diferențe de calitate și de audiență, creșteri și descreșteri: Pro TV a dominat o vreme, având aerul cel mai „occidentalizat”, după care a venit tare din urmă Antena 1, în timp ce Tele 7 abc s-a cam scufundat. Dar aspectul de ansamblu, mai bogat ori mai sărăcuț, e peste tot același: știri, divertisment, sport, „talk-show”-uri, cu variații minime, unii făcând emisiuni despre „ultimele răcnete” ale producției internaționale de limuzine, alții – cursuri practice de gătit mâncare în studio, în fața camerelor de luat vederi.

Această uniformitate a fost accentuată de continua „rotație a cadrelor” de la un post la altul: „știriști” și „știriste”, reporteri, comentatori politici și sportivi, prezentatori de muzică și concursuri, „vedete” cu emisiuni proprii, nemaivorbind despre cei care nu se văd pe micile ecrane (producători, operatori ș.a.m.d.), au migrat între televiziuni, unii „bifând” în doar câțiva ani chiar trei sau patru locuri de muncă. Figuri cunoscute de la TVR ori lansate la SOTI au apărut peste tot, apoi „rotația” i-a prins și pe particulari, cu tendințe variabile în timp: o vreme Pro TV-ul a avut o capacitate de absorbție mai mare, acum Antena 1 preia de la Pro TV, în timp ce de la Antenă se pleacă spre B 1 etc. etc. Mișcarea angrenează și figuri din categoria celor care au dat identitate televiziunilor de la care pleacă, ceea ce încalcă regulile jocului. Însă cui îi pasă? „Managerii” nu par să fie preocupați de construcția unor mărci cu profil propriu, iar publicul nu se sesizează, încă sedus de ideea accesului la mai multe posturi între care „zapează” frenetic.

Concluzia ar fi aceea că actuala piață audio-vizuală românească e doar aparent diversificată, ea oferind – în fond și la urma urmei – un fel de televiziune unică, făcută cam la fel sub toate firmele, doar că simultan pe mai multe canale. Poate că etapa următoare va fi în sfârșit una a diferențierilor, poate că mai ales pe profiluri „specializate”: există deja un post de muzică rock, Atomic TV, Acasă a încercat – vai! – să fie mai „telenovelistic” și „manelistic” decît celelalte, Realitatea vrea să devină un CNN autohton, TVR va lansa curînd un al treilea canal, cultural, și s-a anunțat – de asemenea – acordarea de licențe unor viitoare posturi de sport sau muzică populară. În context, marea dilemă rămâne destinul TVR: reluând o formulare mai veche, e vorba despre o televiziune care nu mai reușește să devină „publică”…

Radio Europa Liberă, 6 februarie 2002

2004, 2005, 2007

Procesul de ratificare a primirii României în rândurile Organizației Pactului Nord-Atlantic, alături de celelalte șase state candidate, continuă conform calendarului stabilit. La sfârșitul săptămânii trecute, după Canada, Norvegia și Statele Unite, Danemarca a devenit a patra membră a Alianței care validează parlamentar protocoalele de aderare. O serie întreagă de declarații ale unor oficiali politici și militari americani au confirmat în ultimele luni interesul față de poziția „geo-strategică” a țării noastre, fiind posibile – chiar probabile – viitoare amplasări de baze NATO pe teritoriul României. Permanente sau temporare, „flexibile”, cum s-au exprimat lideri ai Alianței, rămâne de văzut. Oricum, primirea noastră în NATO e o chestiune – așa-zicînd – „rezolvată”. În plus, odată încheiată intervenția armată a coaliției internaționale în Irak, atenția acordată atunci temelor militare și de securitate a scăzut. Urgența noastră numărul 1 a (re)devenit intrarea în Uniunea Europeană.

Și în această privință se făcuseră în ultimele săptămâni mici pași utili, cu ocazia turneelor diplomatice ale primului ministru român și ale șefului diplomației. La Londra ni s-au oferit asigurări că Marea Britanie continuă să ne sprijine ferm, iar Parisul și Berlinul au renunțat la tonul rece ori agresiv cu care, în perioada de vârf a crizei irakiene, trataseră opțiunea Bucureștiului în favoarea poziției Washingtonului, revenind acum la sentimente mai bune: Franța rămâne „marea sprijinitoare” a României, iar Germania va continua să ne ajute și ea în efortul nostru de aliniere la standardele Uniunii.

Ultimele noutăți în materie s-au înregistrat recent la Roma și Bruxelles. Mai întâi, cu ocazia noului episod al întîlnirilor dintre premierii Silvio Berlusconi și Adrian Năstase, cel dintîi l-a asigurat pe cel de-al doilea că Italia, care va prelua curând, pe 1 iulie, președinția rotativă a Uniunii Europene, va „accelera” integrarea României și a Bulgariei. Importanța pe care o pot avea simpatia și sprijinul al țării care coordonează timp de o jumătate de an funcționarea Uniunii nu trebuie subestimată. Va fi o perioadă în care va trebui să intensificăm negocierile de aderare și să închidem cât mai multe capitole, preluând solicitările europene și traducîndu-le rapid în legislație, în funcționarea instituțiilor, în economie. O asistență suplimentară, mai ales prin experți, consultanți, consilieri, ne-ar fi de mare folos. Ne-o va oferi, alături de Marea Britanie, Franța sau Germania, și Italia, care – iată – promite că-și va folosi poziția și influența în beneficiul țării noastre.

La Bruxelles s-a consumat o nouă întâlnire a Consiliului de asociere România-Uniunea Europeană, cu participarea ministrului nostru de externe, Mircea Geoană, respectiv a șefului diplomației elene, George Papandreu, deținătoarea actuală a președinției Uniunii fiind Grecia, și a comisarului pentru extindere, Günter Verheugen. De astă dată, nu s-a mai pomenit despre prea dificila „implementare” la noi a acquis-ului comunitar sau a altor solicitări făcute de către Comisia Europeană României, nici despre vreo tendință a Uniunii de a se dezinteresa de primirea noastră. Dimpotrivă, Günter Verheugen, care făcuse recent declarații de acest fel (e adevărat, retractate rapid), a spus că nu sunt „întârzieri” și că „guvernul” european are „toată bunăvoința” față de noi. S-a pus accent asupra calendarului aderării, devenit acum foarte clar: conform responsabilului cu extinderea, obiectivul Comisiei europene este încheierea negocierilor cu țara noastră până în octombrie 2004, când mandatul actulei echipe continentale de la Bruxelles se va încheia, apoi ar urma semnarea tratatului de aderare în 2005 și intrarea în organizație la 1 ianuarie 2007, conform deciziei politice a Consiliului European de la sfârșitul anului trecut.

Bunăvoința a fost – așadar – reconfirmată. Ca și, împreună cu ea, lista de teme pe care România trebuie să le rezolve pentru a putea fi primită: reforma administrației publice și a justiției, reducerea corupției, progrese economice, privatizări de utilități ș.a.m.d.

Avem – deci – o foaie de parcurs certă: 2004, 2005, 2007. Plus sprijin substanțial din partea Uniunii. Restul ne rămâne nouă: reforma efectivă, „lupta împotriva corupției” etc. etc. Oficialii europeni și reprezentantul nostru diplomatic au căzut de acord că pe această direcție trebuie avansat. Mircea Geoană a și adus asigurări că integrarea e „prioritatea maximă și totală” a cabinetului de la București, care va face eforturi susținute de accelerare a reformelor. Ceea ce, dacă se va întâmpla, vom constata…

Radio Europa Liberă, 21 mai 2003

Din volumul Ion Bogdan Lefter – Lectura politicii. România postcomunistă, în curs de apariție la Editura Paralela 45

Fotografia autorului de Mihaela Iluță