Lecturi la prima vedere din Eminescu (III)/ de Alex. Ștefănescu

O dezvoltare calmă a ideilor…

Poemul Călin, subintitulat File din poveste, începe cu vizita nocturnă, neanunțată, pe care i-o face Călin fetei de împărat. Călin n-are identitate, chiar dacă se numește Călin. El este „voinicul” din basmele populare românești, ceea ce înseamnă un bărbat tânăr, puternic și neînfricat, capabil să învingă în orice împrejurare.

În numai două versuri, cele cu care începe poemul, Eminescu creează o atmosferă de măreție și mister, fără nimic grandilocvent: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ Rumenind străvechii codri și castelul singuratic”.

În lumina palidă a lunii își face imediat apariția și intrusul. La o fată de împărat, în plină noapte, nu se ajunge ușor, atunci când nu ești anunțat:

„Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie,/ Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie;/ Așezând genunchi și mână când pe-un colț când pe alt colț/ Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți”.

Dinamica escaladării este foarte expresiv schițată de poet: „Așezând genunchi și mână când pe-un colț când pe alt colț”. Ca și operațiunea de pătrundere forțată în castel, prin ruperea gratiilor ruginite ale unei bolți. Regizorii americani de filme de acțiune s-ar putea inspira din acest poem,

Musafirul clandestin, neremarcat de străjile palatului, ajunge, fără ezitări, ca și cum ar avea un plan al edificiului, în iatacul fetei de împărat. Poetul, care nu se grăbește, deși situația ar cere-o, descrie pe larg, cu artă de pictor, incinta în care Călin intră „pe-a degetelor vârfuri”: „Ci prin flori întrețesute, printre gratii luna moale/ Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale,/ Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,/ Pe-unde nu – părea că umbra cu cărbune-i zigrăvită.”

Capacitatea de a păstra ritmul, de a nu precipita relatarea, deși evenimentele se precipită, este proprie marilor poeți ai lumii, de la Homer la Dante. O dezvoltare calmă a ideilor, cu toate nuanțările necesare, găsim și în interiorul replicilor fastuos-pitorești ale personajelor lui Shakespeare, ca și cum spectacolul existenței ar fi mai important decât succesul sau insuccesul întreprinderilor omenești.

Un bărbat pătrunzând noaptea în iatacul unei fete de împărat scufundate în somn. Scena este prin ea însăși generatoare de poezie. Eminescu știe să creeze, ca un prozator sau ca un dramaturg, situații productive din punct de vedere poetic.  

Fata este protejată, ca de un grilaj gingaș, de o pânză de păianjen: „Iar de sus până-n podele un painjăn prins de vrajă/ A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;/ Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,/ Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.”

Urmează descrierea, de o frumusețe literară fără seamăn, a fetei adormite. Voi reveni asupra ei. Deocamdată sar pasajul și ajung la gestul pe care îl face Călin de a rupe pânza de păianjen:

„Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe/ Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe”.

Este un gest bărbătesc, care simbolizează transformarea fetei în femeie. Nimeni nu și-a mai reprezentat cu atâta delicatețe, ca Eminescu, virginitatea. Pânza de păianjen este un hymen extern, o iradiere protectoare a fecioriei.

Descoperind, a doua zi, pânza de păianjen ruptă, fata de împărat se simte tristă și fericită în același timp. Oboseala ei este voluptuoasă și se traduce în vorbe de dragoste:

„Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte,/ Și-n oglindă-ale ei buze vede vinete și supte –/ Ea zâmbind și trist se uită, șopotește blând din gură./ – «Zburător cu negre plete, vin’la noapte de mă fură».”

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire