Lecturi la prima vedere din Eminescu (IV)/ de Alex. Ștefănescu

Dorința de a fi șters din cartea lumii

Un scriitor german de la sfârșitul secolului optsprezece și începutul secolului nouăsprezece, Heinrich von Kleist, a descris foarte bine furia distructivă de care poate fi cuprins un om indignat. Personajul său, Michael Kolhaas, agresat pe nedrept de un nobil local și ignorat de tribunalul căruia i se plânge, face praf și pulbere castelul nobilului, îi ucide servitorii și, strângând o mică armată, devastează întregul ținut.

Exact această revoltă care se alimentează parcă, de la un moment dat, din ea însăși și ia proporții tot mai mari, până când se transformă într-un uragan al negării, cu un sens supraomenesc, metafizic, este reprezentată de Eminescu în poemul Rugăciunea unui dac. În timp ce personajul lui Kleist vrea să facă să dispară de pe fața pământului tot ceea l-a nedreptățit sau a consimțit la nedreptățirea lui, personajul liric al lui Eminescu vrea să se desființeze pe sine și numai pe pe sine și să distrugă până și amintirea existenței lui.

Strania solicitare adresată divinității este solemn-imperativă, nu admite replică:

„Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,/ Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,/ Să simt că de suflarea-ți, suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

Impresionant este faptul că în cuprinsul poemului nu se menționează motivul acestei dorințe de sinucidere absolută, de ștergere a propriei identități din cartea lumii. În absența unei explicații, setea de moarte sau, mai exact, de pre-viață se arată a fi severă și intratabilă, un adevărat diluviu de voință neagră.

Merită toată atenția versul „Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”, care pare grandilocvent dacă este citit superficial. În timpul lui Eminescu cuvintele mari nu fuseseră încă devalorizate și compromise, cititorii aveau o sensibilitate virginală. Ignorarea atitudinii lor față de limbaj duce la grave confuzii, cum a fost aceea făcută de un cunoscut publicist, Cristian Tudor Popescu, care a afirmat că scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle îi aduc aminte de tiradele lui Rică Venturiano. (În paranteză fie spus, la Rică Venturiano nu cuvântul „amor”, care era ne-ironic în secolul nouăsprezece, este caraghios, ci modul exterior, pur retoric de a-l folosi.”)

„Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

În cuprinsul acestui unic vers ideea de anulare a propriei ființe este formulată de patru ori. O dată prin infinitivul lung „stingere” (mereu prezent în mintea lui Eminescu în legătură cu moartea – „s-a stins viața falnicei Veneții…”, a doua oară prin adjectivul „eternă”, care absolutizează stingerea, a treia oară prin verbul „dispar” și a patra oară prin locuțiunea adverbială „fără de urmă”.

Versul dă, încă o dată, măsura intensității copleșitoare a trăirilor lui Eminescu.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire