Lecturi la prima vedere din Eminescu (IX)/ de Alex. Ștefănescu

Măreție și delicatețe

Invitația adresată luceafărului de fata de împărat de a coborî în iatacul ei este o incantație. O incantație compusă parcă nu din cuvinte, ci din așteptări și năzăriri. Cătălina o rostește în somn, iar în somn cuvintele nu sunt decât intenții de cuvinte. Nu întâmplător, Eminescu înlocuiește verbul „a spune” cu verbul „a suspina”, care înseamnă un mod  nelingvistic de a vorbi: „Iar ea vorbind cu el în somn,/ Oftând din greu suspină”.

Ceea ce rămâne în mintea noastră după ce citim textul incantației improvizate și murmurate de fata de împărat în somn este altceva decât un text, este o nălucire. „ –, O, dulce-al nopții mele Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!// Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!” În timp ce-l cheamă pe luceafăr, fata de împărat îl vede deja cum coboară „alunecând pe-o rază”.

Această reprezentare a coborârii luceafărului, „alunecând pe-o rază” este, cum ar spune Emil Brumaru, de o infinită delicatețe. Iubitul himeric al Cătălinei nu cade din cer, nici nu se înfățișează instantaneu, ci descinde, alunecând pe o rază emisă de el însuși. Noi, oamenii de azi, cu sensibilitatea dată la minimum sau extirpată și cu imaginația educată de filmele de acțiune, trebuie să facem un efort ca să vedem în mintea noastră luceafărul trimițând întâi o rază în iatacul fetei de împărat și alunecând apoi pe această frânghie de lumină.

În natură există păianjenul care coboară astfel uneori, pe un fir foarte subțire produs de el însuși. Dar la păianjen nu mai suntem în stare de multă vreme să ne uităm cu admirație, vedem în el doar o insectă terifiantă care trebuie strivită. În iatacul unei fete de azi bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonț adus din cer de un helicopter.

Vremea când își scria Eminescu Luceafărul era vremea fetelor de pension, ironizate azi, retrospectiv. În urmă cu mai bine de o sută de ani nimeni, nici măcar Caragiale nu le ironiza. În O noapte furtunoasă apare, dimpotrivă, ideea că cv-ul unei fete de măritat devine mai convingător dacă se precizează că fata s-a format la un pension.

Eminescu, care este specialist nu numai în măreție, ci și în delicatețe, își imaginează foarte bine ce este în mintea unei asemenea fete. Intră cu artă în rolul ei. Însă modelul de fată de la care pleca era cel din epocă. Fata de împărat din poemul lui nu era cu totul și cu totul imaginară.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire