Lecturi la prima vedere din Eminescu (V)/ de Alex. Ștefănescu

Subțire, ușoară, aproape imponderabilă…

 

Se poate schița un portret generic al „iubitei” din poeziile lui Eminescu. Este o femeie tânără, subțire și mlădioasă, fără greutate, aproape plutitoare:

„Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet pân- în poale/ Plutești ca visul de ușor.”

(Așa își va descrie și Grigore Vieru mama, dând însă imponderabilității o nuanță de sfințenie: „Ușoară, maică, ușoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ.”).

Iubita eminesciană este palidă, nu bronzată. (Într-o conferință ținută la Teatrul Național, Neagu Djuvara s-a amuzat pe seama preferinței bărbaților de azi pentru femeile bronzate, vorbind de o africanizare a Europei, în care, pe vremuri, cavalerismul presupunea adorarea unei femei complet înveșmântate, ferite de soare.) Și este, mai ales, „blondă” – cuvânt pe care Eminescu îl folosește în poeziile din tinerețe, pentru a-l înlocui apoi, treptat, cu „bălaie”. „Blondă”, un împrumut franțuzesc, din vocabularul tinerilor ironizați de Eminescu, avea în secolul nouăsprezece o nuanță mondenă. Poetul încerca să cosmicizeze acest cuvânt, prin construcții de genul „o blondă rază”. Însă în portretizarea iubitei preferă, de la un moment dat, adjectivul bălaie, mai bine asimilat de limba română, mai bine rotunjit de trecerea timpului. Diferența dintre cochetul cuvânt blondă și romanticul cuvânt bălaie se păstrează de altfel și azi. Există bancuri cu blonde, dar nu ne putem imagina bancuri cu femei bălaie.

Subțire, ușoară, aproape imponderabilă, cu pielea albă, neatinsă de soare, cu părul blond, căzându-i liber pe umeri, așa arată iubita din poezia eminesciană. Este un portret stilizat, redus la esența feminității, așa cum pasărea măiastră a lui Brâncuși reprezintă nu o pasăre, ci ideea de zbor. Poetului nu-i lipsește capacitatea de a face portrete expresive, unele pitorești și de neuitat, cum este de exemplu acela al craiului din Călin. File din poveste :

„O, tu craiu cu barba ‘n noduri ca și câlții când nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii./ Bine-ți pare să fii singur, craiu bătrân fără de minți,/ Să oftezi dup’a ta fată, cu ciubucul între dinți?”

Dar pe iubita sa eterică Eminescu evită să o descrie, fiindcă o descriere ar presupune o examinare prealabilă, cu spirit critic, și o înregistrare a datelor ei de identitate plastică, de genul semnalmentelor dintr-un pașaport. 

Poetul preferă un portret cu o plasticitate filtrată. În romanul Matei Iliescu al lui Radu Petrescu protagonistul își vede iubita pentru prima dată în oglindă, într-un spațiu virtual, lipsit de materialitate. O asemenea dematerializare este practicată, iată, cu alte mijloace, cu aproape un secol înainte, de un mare poet.

Momentul de maximă spiritualizare a portretului iubitei îl găsim într-o poezie compusă parcă în joacă, De-or trece anii…:

„De-or trece anii cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăce,/ Pentru că ‘n toat’a ei făptură/ E-un «nu știu cum» ș’un «nu știu ce».”

Poetul repetă ideea, în diverse variante, cu o inventivitate ludică, așa cum fac copiii în folclorul lor :

„M’a fermecat cu vr’o scânteie/ Din clipa’n care ne văzum?/ Deși nu e decât femeie,/ E totuși altfel, «nu știu cum».// De-aceea una-mi este mie/ De ar vorbi, de ar tăce;/ Dac’ al ei glas de armonie,/ E și ‘n tăcere-i  nu știu ce».”

Și poemul se încheie după legile simetriei, cu un refren inversat :

„Astfel robit de-aceeași jale/ Petrec mereu același drum…/ În taina farmecelor sale/ E-un «nu știu ce» ș’un «nu știu cum».”

De la „E-un «nu știu cum» ș’un «nu știu ce»”, poemul ajunge la „E-un «nu știu ce» ș’un «nu știu cum».”.

Eminescu nu spune nimic despre ființa pe care o iubește și prin aceasta spune esențialul. Altădată o desena fugitiv, așa cum ar desena cineva o siluetă cu o nuia pe suprafața apei, acum nu-i face nici acest portret fluid, ci o definește prin incapacitatea de-a o defini. Ea nu are concretețe de femeie, ci rămâne o prezență plină de farmec, inanalizabilă. Și totul este rostit în joacă, dintr-un fel de voioșie ștrengărească. Cu binecunoscutul său simț muzical, poetul apasă capricios-mecanic pe claviatura de cuvinte. Parodiază muzica, fiindcă nu vrea, de data aceasta, gravitate. Vrea doar să o sărbătorească și să o răsfețe pe o femeie, eliberând-o de orice determinare prozaică.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire