Lecturi la prima vedere din Eminescu (XI)/ de Alex. Ștefănescu

Sanctificarea femeii în poezie

Venere și Madonă  este prima poezie publicată de Eminescu în selecta revistă Convorbiri literare din Iași (în numărul din 15 aprilie 1870). Poetul, în vârstă de douăzeci de ani, a trimis-o redacției prin poștă, din Viena, reușind să atragă imediat atenția asupra lui, deși nimeni de la Junimea nu auzise până atunci de el.

Este, într-adevăr, cum s-a spus, cel dintâi text cu irizații de eminescianism, deși cuprinde și destulă retorică teatral-romantică, învățată de la Heliade și Bolintineanu. Toate poeziile anterioare, scrise și ele în stilul declamativ al epocii, sunt lipsite de prefigurări a ceea ce va fi Eminescu mai târziu. Este de mirare cum a reușit Iosif Vulcan de la revista Familia din Oradea să vadă un mare talent în tânărul de 16 ani, Mihail Eminovici, care îi trimisese poezii naive: De-aș avea… („De-aș avea o floricică/ Gingașă și tinerică…), O călărire în zori („Roz-alb’auroră, cu bucle de aur/ Sclipinde-n rubin,/ revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur/ pe-al florilor sân”), Din străinătate („Când tot se-nveselește, când toți aci se’ncântă,/ Când toți își au plăcerea și zile fără nori,/ Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L’a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.”) etc.

În Venere și Madonă, Eminescu dezvoltă, întâi, ideea subtilă că Rafael a pictat-o pe fecioara Maria plecând de la imaginea zeiței dragostei din mitologia antică. Că a păstrat ceva din feminitatea acesteia, dar că a transfigurat-o, ca să o reprezinte pe Madona Dumnezeie.

În continuare, pe neașteptate, poetul evocă o femeie „stearpă, fără suflet, fără foc” din care și el – asemenea lui Rafael – a făcut un înger. Unii comentatori au găsit comparația incoerentă, întrucât Venera care l-a inspirat pe pictor este admirabilă, iar femeia care l-a inspirat pe poet – detestabilă. Dar Eminescu nu o strictă similitudine avea în minte. El se referă, în mod evident, la capacitatea artistului – pictor sau poet – de a sacraliza un personaj feminin, oricum ar fi acesta.

Dintr-o zeiță a frumuseții femeiești ispititoare, Rafael a făcut o sfântă, iar Eminescu a sanctificat și el, în poezie, un personaj feminin. Poetul regretă că a idealizat-o pe o femeie care nu merita să fie privită cu adorație. Explozia sa de furie – specifică certurilor între îndrăgostiți – îi pune în valoare talentul de pamfletar:

„Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ți murdare ochiu-aurorei matinal.”

Este foarte caustică remarca poetului că a făcut dintr-un chicot, simfonie. În  Scrisoarea III și în Doina această forță pedepsitoare conferită cuvintelor va ajunge la paroxism, creând impresia că diatribele și imprecațiile îi lovesc fizic pe oponenți, ca niște palme date peste față.

La fel de violentă este acuzația dintr-o altă strofă:

„Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune/ De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir”. Noroc că această frază rechizitorială are un caracter livresc, astfel încât cruzimea ei este mult atenuată.

Eminescu forțează și face să troznească limbajul poetic la modă în epocă. El reinventează cu o forță calmă poezia, obligând cuvintele să se definească și să se ordoneze altfel decât până la el.

Versul cel mai frumos și mai uimitor din Venere și Madonă  se află  în strofa a doua: „Braț molatic ca gândirea unui împărat poet”. Comparația are ceva dintr-un act de magie. Nimeni dintre noi nu știe cum este „gândirea unui împărat poet”, și totuși, citind versul, îl înțelegem imediat. Îl înțelegem întâi invers și anume aflând că gândirea unui împărat seamănă cu un braț leneș și voluptuos. Apoi, știind parcă dintotdeauna cum este gândirea unui împărat poet, ne repezentăm și brațul, purificat de concretețea lui brutală din viața de fiecare zi.

Acest vers remarcabil este precedat de unul în care eminescianismul încearcă „din goluri a se naște”:

„Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braț molatic ca gândirea unui împărat poet”.

„Marmură caldă” și „ochi de piatră ce scânteie” sunt forme primitive de oximoron, figură de stil pe care Eminescu o va duce cândva la desăvârșire.

Se mai pot face, în legătură cu poemul Venere și Madonă, două observații amuzante:

Evocând-o pe zeița dragostei, Eminescu are în vedere, fără îndoială, nu zeița, ci o statuie a ei (nu întâmplător folosește cuvântul „marmură”).  Inevitabil, ne gândim la Venus din Milo, opera sculptorului Alexandros de Antioch. Această statuie nu numai că nu are braț molatic, dar nu are deloc brațe.

Ne putem amuza și citind în cheie caragialescă finalul poemului, în care poetul cade în genunchi și îi cere iertare femeii pe care a pus-o la zid într-un acces de misoginism. Parcă asistăm la scena împăcării dintre Veta și Chiriac din O noapte furtunoasă.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire