Lecturi la prima vedere din Eminescu (XII)/ de Alex. Ștefănescu

Discursul de ademenire

Un bărbat cu pălărie, grav și gânditor, și un drac de fată, care se cam plictisește cu el și vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situația de un fin umor descrisă în Floare albastră. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte și abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care știe parcă mai bine decât toți învățații lumii cum trebuie trăită viața.

Eminescu se vede pe sine dinafară și înțelege că este și ceva comic în condiția de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit. El urmărește ce fac oamenii obișnuiți – inclusiv în momentele lor de hârjoneală amoroasă – cu o bunăvoință de matur care privește joaca unor copii. Uneori simte chiar o nostalgie față de un fel de a fi la care nu mai are acces.

Exact aceasta este atitudinea sa în Floare albastră. Poezia începe direct cu  dojenirea poetului de către fată, agasată de îndeletnicirile lui metafizice, care îl fac indisponibil pentru ritualul dragostei:

„«Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieții mele.”

Este remarcabilă capacitatea lui Eminescu de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânțuită și înciudată, zgâlțâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. El recidivează, nu s-a cufundat în stele, ci iar s-a cufundat în stele, astfel încât partenera sa, oarecum resemnată, vrea să salveze ceea ce mai e de salvat: să nu fie uitată cu totul. Eminescu folosește aici, surprinzător, în loc de „măcar”, regionalismul „încalte”, pentru că trebuie să facă să rimeze cu „înalte” un vers de numai opt silabe, care nu-i prea lasă loc de întors, dar și pentru că îi plac cuvintele învățate de la țărani. Mi-aduc aminte că bunica mea din comuna Boroaia, dintre Fălticeni și Târgu Neamț, recurgea frecvent la acest cuvânt, în contexte de genul: „în război am pierdut multe, încalte mi-o rămas mașina de cusut, pe care am îngropat-o în grădină” sau „încalte o scăpat popșoiul neatins, după grindina de astă-noapte!” Un cuvânt ca „încalte”, rudimentar-trainic, ca un piron bătut în lemn de o mână aspră de țăran, fixează versul în mintea cititorului.

De altfel, însuși personajul feminin din poezie este o țărancă stilizată. Timid-îndrăzneață, ea nu lasă inițiativa în seama bărbatului, ci îl provoacă neastâmpărată, necăjindu-l, flatându-l, ispitindu-l. Femeile cochete din Iași sau de la București îl făceau pe Eminescu să se gândească la Dalila. În schimb, femeile, tot cochete, din mediul rustic îi aduceau în minte romantica „floare albastră”.

Volubilă („gureșă” ar fi spus Eminescu), femeia are nenumărate argumente pentru înduplecarea bărbatului.

„«În zadar râuri în soare/ Grămădești ‘n a ta gândire/ Și câmpiile Asire/ Și întunecata mare;// Piramidele ‘nvechite/ Urcă ‘n cer vârful lor mare  –/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!»”

Imediat după ce încearcă să-i șteargă din minte, așa cum ștergi cu un burete de pe o tablă, fantasmele culturale, zgâtia de fată (expresia apare într-o altă poezie, postumă) îi și descrie paradisul terestru care îi așteaptă pe ei doi:

„«Hai în codrul cu verdeață,/ Und’ izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață.// Acolo ‘n ochiu de pădure,/ Lângă trestia cea lină/ Și sub bolta cea senină / Vom ședea în foi de mure.»”

Compunând acest discurs de ademenire,  Eminescu dă încă o dată dovadă de talent actoricesc, intrând perfect în rolul fetei. Și mai dă dovadă de o excepțională capacitate de a schița un peisaj din numai câteva cuvinte.

Codrul cu frunziș bogat, de vară, în care doi îndrăgostiți se pot pierde fără urmă, izvoarele care nu curg pur și simplu, ci plâng în vale, un plâns monoton-melodios, același de mii de ani, stânca stând să se prăvale în prăpastie, dar neprăvălindu­-se, ceea ce creează o impresie de măreție dramatică, culcușul secret de pe malul unui iaz, mai primitor decât orice budoar, din aceste câteva elemente, inspirat selectate și repede și precis evocate,  Eminescu creează o priveliște mai reală decât realitatea. După ce termini de citit poezia, îți vine să crezi că ai fost și tu în acele locuri.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire