Lecturi la prima vedere din Eminescu (XL)/ de Alex. Ștefănescu

Versuri scrise de un student în timpul cursului

Poemul  Egipetul, citit în ședința Junimii din 1 septembrie 1872 și publicat peste numai o lună în revista Convorbiri literare, este, cum se știe, un fragment din Memento mori, ampla construcție poetică intitulată și Panorama deșertăciunilor și  Diorama. În succesiunea de civilizații (fiecare cu mărirea și decăderea ei) evocate fastuos-melancolic de poet, civilizația Egiptului ocupă locul al doilea, după civilizația Babilonului și înainte de cea a Palestinei. Manuscrisele cu primele încercări de configurare a vastei panorame sunt de fapt caiete studențești pline de notițe luate la cursuri, informații bibliografice, traduceri ale unor expresii germane mai dificile, scurte explicații în legătură cu unele nume proprii. Ni-l putem imagina pe Eminescu student, ascultând prelegerea unui profesor erudit despre mari civilizații dispărute și visând cu ochii deschiși.

Dar chiar dacă n-am ști că în anii aceia poetul era student la Viena și chiar dacă nu s-ar fi păstrat caietele în care însemnările făcute la cursuri alternează cu versuri din Memento mori, tot ne-am putea da seama că Egipetul, ca și celelalte secvențe ale „dioramei”,  reprezintă o glosare lirică a unor prelegeri de istorie antică. În comparație cu La Légende des siècles, grandios (și grandilocvent) imn de glorificare a progresului umanității, scris de Victor Hugo, cu intermitențe, în perioada  1855-1876,  Panorama deșertăciunilor a lui Eminescu se evidențiază printr-un scepticism radical, deși tablourile istorice sunt la fel de somptuoase.

Poemul Egipetul, extras din construcția considerată de poet nefinisată, supus unei minuțioase operațiuni de definitivare și dat la tipar în 1872, ne înfățișează nu Egiptul antic, ci reveria pe care o are un student cu sensibilitate literară în momentul în care profesorul de la catedră vorbește despre Egiptul antic. Spuneam că am fi identificat modul lui de fabricație chiar și dacă n-am fi dispus de informațiile necesare. Iată cum: încă de la citirea primului vers sesizăm caracterul naiv-livresc al textului:

„Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de Maur,/ Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur;/ Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc,/ Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng”…

Frumusețea peisajului este greoaie, barocă și rămâne exterioară poetului. Textul are o factură de compunere . El excelează nu prin provocarea unei emoții, ci prin decorativism. Peste numai câțiva ani, Eminescu, armonios-maturizat, va evoca delicat și fugitiv natura, numai pentru a ne transmite trăirile lui de o mare profunzime:

„Peste vârfuri trece lună,/ Codru-și bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/  

Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.” etc.

Dar în  Egipetul descrierea reprezintă în mare măsură un scop în sine, iar dacă transmite totuși o emoție, aceea ține de plăcerea de a picta.

Și mai remarcăm ceva. Bogăția imagistică luxuriantă constituie o revanșă față de ariditatea discursului academic și o formă de evadare din spațiul destinat învățării (să recitim o cunoscută poezie postumă: „În zădar în colbul școlii,/ Prin autori mâncați de molii/ Cauți urma frumuseții/ Și îndemnurile vieții” etc).

Spre deosebire de izvoarele și lacurile din opera lui Eminescu, care sunt ale lui Eminescu, Nilul din Egipetul rămâne un fluviu nebulos și exotic, luat din manualele școlare și din legende. Imaginea „valuri blonde” nu are putere evocatoare, iar florile de pe malurile fluviului lui seamănă nu cu o junglă mirifică,  ci cu aglomerația de buchete multicolore dintr-o piață de flori. În finalul celei de-a doua strofe sunt plasate două versuri care sugerează o măreție metafizică, specific eminesciană, dar și ele au un anumit aer teoretic:

„Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară/ Către marea liniștită ce îneacă al lui dor.”

Oricum,  sintagma „Nilul mișc-a lui legendă” nu putea fi gândită decât de un mare poet.

Imaginea vechiului oraș Memfis, capitala Egiptului antic, pleacă și ea de la o bibliografie universitară, transfigurată de reveria studentului-poet:

„De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice;/ Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,/ Mur pe mur, stânca pe stâncă, o cetate de giganți−/ Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție!/ Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,/ I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț”.

Exact ca un adolescent studios, Eminescu  folosește cu o mândrie scretă cuvinte cunoscute de puțină lume, de exemplu cuvântul „scald”:

„Colo se ridic’ trufașe/ Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,/ Racle ce încap în ele epopeea unui scald.”

Scalzii, poeți de curte din Islanda secolelor XII-XIII care cântau lungi istorisiri mitologie numite saga, asemănătoare într-adevăr cu epopeile, nu erau totuși cei mai potriviți pentru a intra în logica evaluării dimensiunilor unei piramide. Autori de epopei mult mai cunoscute, ca Odiseea sau Eneida, ar fi putut fi invocați.

Mai putem face presupunerea că Eminescu a recurs la  scald din dorința de a avea o rimă rară la cald.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire