Lecturi la prima vedere din Eminescu (XX)/ de Alex. Ștefănescu

Sacerdotul unei religii necunoscute
 

Poezia Glossă sună straniu printre celelalte poezii ale lui Eminescu. Parcă ar fi rostită de un robot prevăzut cu un sintetizator de voce: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te -ntreabă și socoate;/ Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.”

Nici urmă de căldură omenească în această poezie. Nici urmă din acea intensitate a trăirii care la Eminescu este copleșitoare și creează o adevărată dependență de scrisul său.

Impersonalitatea tonului șochează încă de la primul vers: „Vreme trece, vreme vine”. Se putea spune, firesc, „vremea trece și vine”. Dar misterul poeziei s-ar fi spulberat înainte de a se instaura. „Vreme trece, vreme vine” creează o impresie de mișcare mecanică, simetrică și egală cu ea însăși, ca de metronom. Ceea ce își propun astăzi minimaliștii, să descrie fără să comenteze, realiza Eminescu acum mai bine de o sută de ani.

Urmează o serie de sfaturi adresate unui interlocutor fără identitate (probabil poetul însuși) de către o instanță morală supremă (în numele căreia vorbește tot poetul). Nu sunt sfaturi paterne, date cu grija de a-l feri pe un tânăr de experiențe dureroase, ci sfaturi demiurgice, care vin parcă din ceruri. Sunt sfaturi inutile, rostite nu pentru a fi urmate, ci pentru a divulga inconsistența morală a lumii. Pentru a exprima un scepticism absolut față de comedia umană.

G. Călinescu a făcut cândva observația că un poet nu spune mari adevăruri, ci simulează spunerea unor mari adevăruri. Că o poezie emoționează prin crearea unei atmofere inițiatice, deși nu inițiază în nimic. Aceste idei se verifică perfect în Glossa  lui Eminescu. Că istoria se repetă, că „toate-s vechi și nouă toate” au spus-o mulți gânditori ai lumii, de la Vico la Schopenhauer. Ceea ce ne spune în plus Eminescu, prin solemnitatea non-umană a discursului său, este că trebuie să primim fără împotrivire, ca pe un dat, logica morală descifrată de filosofi în viața lumii.

Chiar dacă nu am ști limba română, am înțelege poemul lăsându-ne pătrunși de intonația lui supraindividuală. Ne-am simți ca într-un templu în care un sacerdot al unei religii necunoscute ar declama un text stilizat prin repetare de-a lungul secolelor și ar genera reverberații ample în sala cu boltă înaltă: 

„Căci acelorași mijloace/ Se supun câte există,/ Și de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă și tristă;/ Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă,/ Amăgit atât de-adese/ Nu spera și nu ai teamă.”

Eminescu a inventat o tehnică subtilă de creare a impresiei că versurile sale preexistă în limbă și că el nu face decât să le aducă răbdător la lumină, ca un arheolog care scoate din pământ o amforă;

„Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul și pe patru/ Totuș tu ghici-vei chipu-i,/ Și de plânge, de se ceartă,/ Tu în colț petreci în tine/ Și-nțelegi din a lor artă/ Ce e rău și ce e bine.”

Nu se poate spune despre aceste versuri că sunt „compuse” de cineva. Ele par să fi existat dintotdeauna în limba română, astfel încât poetul n-a făcut decât să le descopere.

Tehnica inventată de poet, și perfecționată de-a lungul anilor, conferă o mare autoritate versurilor sale. Chiar și poemele concepute ca naive jocuri erotice au ceva definitiv, incontestabil, care le face să pară destinate eternității. În Glossa Eminescu a exploatat la maximum această metodă de fabricare a veșniciei la masa lui de lucru. El ar fi făcut-o și pe iubita lui să înmărmurească măreț dacă ea n-ar fi preferat bucuriile oferite de viața de fiecare zi.

Mai trebuie spus că perfecțiunea pe care o practică Eminescu nu are nimic mortuar, că ea este de fapt o iluzie a perfecțiunii, spre care tind marii clasici ai oricărei literaturi și că reprezintă, de fapt, o expresie ultimă, paroxistică a unui strigăt existențial.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire