Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXII)/ de Alex. Ștefănescu

Tabloul fetei adormite

Revin la poemul Călin (File din poveste) și anume la momentul în care Călin, după ce a pătruns clandestin în castel, în plină noapte, o contemplă pe fata de împărat scufundată în somn.Trebuie să ne imaginăm scena, care are și o frumusețe statuară, nu numai una poetică. Călin este un tânăr bărbat generic, judecând după lipsa oricărei preocupări a poetului de a-l portretiza. Faptul că s-a cățărat pe stânci, folosindu-se deopotrivă de mâini și de genunchi, că a rupt gratiile ruginite ale unei bolți, că a intrat pe vârfurile picioarelor în iatacul „tăinuit” nu îl individualizează. Îl putem considera, deci, nu un bărbat, ci bărbatul, dar îl putem considera și o fantasmă erotică a fetei nubile. În mitologia populară românească această fantasmă se numește „zburător”, mod ingenios de a sugera că la trezirea fetei el dispare, așa cum se pierde o pasăre în văzduh. Eminescu este sensibil la sugestiile oferite de folclor, în care are mai mare încredere decât în cei mai rafinați critici („Critici, voi, cu flori deșerte,/ Care roade n-ați adus…”). În plus, preluând soluții artistice din creația populară el are sentimentul că împrumută ceva de la el însuși, într-atât de al său i se pare folclorul.

Priveliștea care i se oferă bărbatului este paradisiacă. Fata nu este goală, adică nu este așa cum și-ar dori-o, cu o lăcomie rudimentară, un bărbat din vremea noastră. Este mai mult decât goală și anume eliberată de inhibițiile din viața diurnă. În lumina lunii, ea se abandonează total și se expune privirii unui martor despre care nu știe că există și la vederea căruia ar țipa, fără îndoială, îngrozită, dar pe care l-a așteptat, de câtva timp, în visurile ei tainice.

Tabloul fetei adormite se remarcă prin ceea ce s-ar putea numi un realism diafan. Este surprinzător cât de multe vede un poet visător, despre care ai putea crede că nu vede nimic. El observă, de exemplu, jocul de transparențe al hainei de noapte care ascunde și dezvăluie trupul alb. Neagu Djuvara a ironizat, într-o conferință ținută în 2010 la Teatrul Național din București, preferința de azi pentru trupurile bronzate (cele albe părându-ni-se, prin comparație, bolnăvicioase). El a numit această modă un exemplu de africanizare a Europei. Pe vremea lui Eminescu, într-adevăr, după cum reiese și din tablourile lui Nicolae Grigorescu – în care nici măcar țărăncile obligate de munca la câmp să stea în soare nu au fețele bronzate –, idealul era pielea albă, protejată de pălării și mănuși, de lenjerii compacte și rochii atotcuprinzătoare. Această culoare a pielii era și o dovadă că la nuditatea femeii un bărbat poate ajunge numai noaptea, în încăperi cu perdelele trase.

„Al ei chip se zugrăvește plin și alb: cu ochiu-l măsuri/ Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri;/ Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată/ Trupul  alb în goliciunea-i, curăția lui de fată.”

Extrem de fină este observația lui Eminescu că suprapunerea de țesături străvezii produce o „ușoară-nvinețire”. Ea ne face să ne gândim la remarca lui G. Călinescu, dintr-o caracterizare a prozei lui Liviu Rebreanu, că apa , incoloră când o luăm în pumni, devine, la proporțiile unei mări, albastră.

Descrierea propriu-zisă a fetei adormite, realizată de poet într-un moment de grație, face să pălească tot ceea ce ne-a încântat vreodată  în poezia de dragoste a lumii:

„Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie,/ Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie,/ Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/ Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie,/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,/ Brațul ei atârnă leneș peste marginea de pat;/ De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc.”

Versul „Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie” emoționează prin gingășia de acuarelă și prin evocarea liniștii ritmate dintr-o încăpere în care există un ceas, de data aceasta fiind vorba însă de un ceas uman. Același vers emoționează și indirect, făcându-ne să ne gândim la tandrețea cu care Călin o privește pe fata adormită. Este nevoie de multă duioșie și dragoste pentru ca un bărbat să vadă cum palpită discreta venă albastră de la tâmpla iubitei lui.

„Brațul ei atârnă leneș peste marginea de pat.” Versul a fost scris în 1876. Va mai trebui să treacă un secol pentru ca un alt poet român, Emil Brumaru, să ducă mai departe reprezentarea brațului unei femei adormite: „Fascinat de-al său geamăn, spre-oglindă/ Brațul tău prins în somn se-alungea/ Visător. Oh, să nu se desprindă!”

În sfârșit, este de neuitat versul „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc”, vers în care este exploatat subtil contrastul dintre nemișcarea fetei adormite și activitatea secretă din corpul ei. În cele mai îndrăznețe cărți erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers. Poate să-și încrucișeze Sharon Stone picioarele de o sută de ori, stângul peste dreptul și dreptul peste stângul, tot nu va egala puterea de seducție a acestei combinații de nouă cuvinte românești: „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc”.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire