Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXIV)/ de Alex. Ștefănescu

Iubirea ca religie                                     

De câte ori ascult cântecul Atât de fragedă…, compus și lansat de formația Mondial în 1969, la 90 de ani după scrierea textului de Eminescu, mă întreb ce ecou ar putea să aibă în conștiința tinerilor de azi. Și îmi spun, sarcastic, că n-ar fi exclus ca ei să-și închipuie că este vorba de un prozaic… îndemn la slăbire, de genul celor difuzate de mass-media. Realitatea însă mă dezminte. Am citit, pe Internet, comentariile a zeci de tineri entuziasmați de frumusețea, parcă ireală, a versurilor. În lumea Internetului, unde toți îi terfelesc pe toți, ca la un concurs de încăierare în noroi, nimeni nu îndrăznește să se atingă de poezia eminesciană.  Este un respect spontan, nu o teamă de prestigiul culturii. În mod paradoxal, tocmai unii oameni de cultură au descoperit în ultimii ani plăcerea perversă de de a-l minimaliza pe marele poet.

„Plutești ca visul de ușor”.  Așa este iubita eminesciană: plutește ca visul de ușor. Toate celelalte imagini din poem repetă ideea imaterialității și imponderabilității. Textul se dezvoltă ca o serie sinonimică, în plan imagistic, nu lingvistic. Poetul o definește și o redefinește pe femeia ideală, prin comparații succesive, care aduc noi și noi nuanțări. Portretul pe care i-l face este pictat în culori străvezii, suprapuse:

„Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș”; „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior”; „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești”.

G. Călinescu a făcut observația că Eminescu își construiește personajul feminin din poemul Atât de fragedă…folosindu-se de materiile cele mai diafane. Și aceasta fără să anatemizeze senzualitatea carnală, fără să se refugieze în asceză. Iubirea nu este înlocuită, la el, de religie, ci devine o religie.

Se pare că nevoia aceasta de diafanitate în dragoste nu s-a demodat încă și probabil nu s-a demodat vreodată, dacă până și tinerii de azi, pe care îi credeam atât de străini de poezie, au o emoție mistică citind poemul Atât de fragedă… sau ascultându-l pus pe muzică.

Apropierea dintre bărbat și femeie se petrece noaptea, misterios, fiind mai mult o virtualitate, decât un fapt real. Lipsește lumina reflectoarelor sub care oamenii de azi așează actul sexual:

„Cât poți cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci,/ Cu-a gurii tale calde șoapte,/ Cu-mbrățișări de brațe reci.”

Apoi Eminescu înregistrează momentul psihologic în care femeia se răzgândește din motive inanalizabile, numind acest moment, „întunecoasa renunțare”:

„Deodată trece-o cugetare,/ Un văl pe ochii tăi fierbinți:/ E-ntunecoasa renunțare,/ E umbra dulcilor dorinți.”

Totul se prăbușește dintr-un capriciu, mod subtil de a defini încă o dată feminitatea, irațională și imprevizibilă:

„Te duci, ș-am înțeles prea bine/ Să nu mă țin de pasul tău,/ Pierdută vecinic pentru mine,/ Mireasa sufletului meu!”

Spiritualizarea imaginii femeii este radicalizată prin proiectarea ei în trecut. Ea, chiar și când era prezentă, plutea ca visul de ușor. Dar căzută în abisul timpului este și mai vis decât visul, este o presupunere. Poetul se descrie pe sine întinzând mâna în van după această ipoteză a minții lui:

„Că te-am zărit e a mea vină/ Și vecinic n-o să mi-o mai iert,/ Spăși-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta în deșert.”

Dintre poeții care i-au succedat lui Eminescu, numai Nichita Stănescu a dus mai departe această esențializare a imaginii femeii:

„Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă/ a strigăt dintr-o limbă moartă.// Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Râzândă și plângândă cu lacrimi mari/ era sărată ca sarea slăvită la ospețe de barbari.”

Între marii poeți se realizează un fel de colaborare, peste timp, ca și cum ei ar avea de îndeplinit o misiune secretă, mai importantă decât războaiele, revoluțiile și căderile de guverne.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire