Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXIX)/ de Alex. Ștefănescu

Lumea văzută de la mare distanță

Primele două versuri din Scrisoarea I stabilesc ritmul în care trebuie citit poemul: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”…  Poetul îi propune cititorului să parcurgă versurile lent și ceremonios, nepierzând din vedere niciun cuvânt, privind cu luare aminte peisajele și scenele descrise și urmărind atent  fiecare demonstrație, de la premisă la concluzie. Titlul însuși, Scrisoare, ca și înscrierea textului într-o suită de scrisori – I, II, III, IV și V – atrag atenția asupra faptului că versurile care urmează nu au regim de poezie. Ele reprezintă, − ca și scrisorile propriu-zise sau ca discursurile – o formă de comunicare în timp real,  spre deosebire de poezie, căreia îi este propriu un timp accelerat (sau chiar un caracter instantaneu, atunci când echivalează cu o revelație).

Ca întotdeauna, Eminescu este cel care conduce în dansul cu cititorul. Aceptăm repede convenția, pentru că suntem seduși de la început de atmosfera de confesiune calmă, făcută în liniștea nopții:

„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,/  Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.”

Ce sugestivă evocare a tic-tac-ului ceasornicului, singurul zgomot care, noaptea, nu ne incomodează, ci, dimpotrivă, ne dă un sentiment de siguranță și de raționalitate a lumii: „Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”.

În liniștea nopții, ritmată liniștitor de ceasornic, nu se poate întâmpla nimic spectaculos. Nici gestul de a da deoparte perdelele nu poate aduce vreo surpriză, pentru că a fost repetat de sute de ori. Și totuși…  Poetul transformă  acest gest într-un fel de ridicare de cortină, invitându-ne să participăm la un spectacol cosmic. Este un salt uimitor de la viața domestică la grandoarea universului fără sfârșit.

Cu imaginația sa, Eminescu ar fi evadat repede din orice închisoare. Dacă prin cine știe ce concurs de împrejurări poliția secretă austriacă, aflată mereu pe urmele lui, l-ar fi arestat, ar fi constatat repede că prizonierul nu poate fi ținut închis, că are un mijloc miraculos de a dispărea chiar și din încăperea cea mai bine păzită și a se reînființa în altă parte.

Poetul nu doar contemplă Luna, ci străbate în imaginație spațiul imens, i se alătură și vede Pământul de la înălțimea la care se află ea. Îl vede pe măsură ce razele Lunii îl luminează. Dacă nu ne lipsește simțul umorului, putem spune că el folosește Luna ca pe o lanternă pentru a cerceta de foarte sus suprafața Terrei:

„Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!/ Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!”

Dând dovadă, ca și în alte situații, de un bun-gust desăvârșit, poetul nu se reprezintă pe sine alături de Lună. Ar strica momentul de vrajă (ceea ce i se permite numai unui critic literar!), ci atribuie exclusiv Lunii grandioasa viziune:

„Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,/ Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!”

Această mențiune este de mare efect. Ideea că spectacolul lumii i se arată doar Lunii ne face visători și melancolici. Imaginea unui Eminescu în stare de levitație ar fi fost de un comic involuntar și ar fi alunecat în kitsch, așa cum se întâmplă cu desenele unor graficieni romanțioși, care îl înfățișează pe poet planând prin văzduh. Dar chiar în timp ce apreciem eleganța acestei absențe a poetului, simțim prezența lui. Este exact sentimentul pe care îl avem când privim, să zicem, un film documentar despre viața secretă  din adâncul mării, acolo unde nu ajung niciodată oamenii. Ne emoționează spontaneitatea viețuitoarelor de acolo, care evoluează în absența oricărui martor, dar în același timp știm că un martor există și anume operatorul care a filmat acele secvențe din viața subacvatică.

Datorită extraordinarei sale vocații de vizionar, Eminescu „vede” lumea de la distanța la care se află Luna (o distanță medie de 384.400 de kilometri explică astronomii, una suficientă pentru a cuprinde panorama vieții oamenilor, adaugă criticii literari).

Pe Eminescu îl impresionează simultaneitatea destinelor omenești atît de diferite între ele:

„Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,/ Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!/ Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…/ Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții/ Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;/ La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,/ Altul caută în lume și în vreme adevăr,/ De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;/ Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,/ Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.”

Putere și umilință, bogăție și sărăcie, inteligență și ignoranță, frivolitate și grandoare – cele mai diverse experiențe omenești sunt trăite pe Pământ în același timp. Este un spectacol de mare anvergură, care te poate face să regreți că nu ai o mie de vieți, ca să experimentezi toate modurile de a fi. Este, totodată, un spectacol al zădărniciei, întrucât deznodământul este mereu același:

„Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții/ Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții”.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire