Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXV)/ de Alex. Ștefănescu

Întoarcerea la text

Întrerup șirul comentariilor asupra  asupra versurilor eminesciene pentru a da o explicație. Unii cititori mă întreabă de ce este nevoie de aceste comentarii. „Nu s-a scris destul despre Eminescu? Credeți că o să găsiți interpretări mai originale ale poeziilor lui decât cele care s-au adunat de-a lungul timpului?”

Doamne ferește, numai originale n-aș vrea să fie interpretările mele! Dorința de originalitate i-a făcut pe mulți exegeți să se… îndepărteze de textul eminescian. Este ca și cum, la un concurs de tir, după ce primii participanți au nimerit ținta, următorii ar trage intenționat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintâi!

S-a ajuns la aberații, la considerații critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu. Am deschis diverse manuale de literatură pentru elevii de liceu. Într-unul din ele am dat peste un capitol despre Eminescu. M-am îngrozit. Elevii erau invitați să se pronunțe asupra poemului Floare albastră în următorii termeni:

Care sunt actanții în această reprezentare epico-dramatică a erosului?

Stabiliți diegeza poemului!

Identificați arhaismele și neologismele instrumentate de poet!

Aceste somații adresate elevilor, redactate într-un limbaj rebarbativ (cu pretenții de terminologie științifică) n-au nicio legătură cu frumusețea poemului.

De fapt, Eminescu își imaginează o scenă plină de grație, cu două personaje („era să zic doi actanți”): un bărbat absorbit de viziunile lui metafizice și o fată exasperată copilărește de neparticiparea lui la jocul dragostei:

 „«Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieții mele.”

Este remarcabilă capacitatea poetului de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânțuită și înciudată, zgâlțâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. Eminescu se privește, de fapt, din afară și își ironizează propria inaderență la realitate.

Comentariile din manualul școlar nu înregistrează nimic din farmecul acestei situații imaginate de poet. Autorii manualului au extirpat emoția din poem înainte de a-l face obiect de studiu. Ei cer elevilor să examineze nu un poem, ci un cadavru de poem.

Așa procedează și alți exegeți, unii dintre ei – eminescologi.

Să recitim împreună un cunoscut sonet al lui Eminescu, Afară-i toamnă:

„Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,/ Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;/ Ci tu citești scrisori din roase plicuri/ Și într-un ceas gândești la viața toată.// Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;/ Dar și mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.”…

Ne oprim aici cu transcrierea sonetului, pentru a conveni că primele două strofe au și creat o atmosferă afectivă, un amestec de abandon și nostalgie, care constituie chiar esența poemului.

Mariana Neț (considerată o specialistă în Eminescu) analizează însă poemul fără esența lui, adică poemul fără poem. Și iată cum:

„Strofa a doua se dovedește astfel a fi un macrohiperbat, care conține tmeze și hiperbaturi puse în abis. Strofa întâi și strofa a doua manifestă unități textuale diferite. Enunțiatorul textului își afirmă «preferința» pentru «ordinea inversată» din strofa a doua, care manifestă moduri verbale ale ipoteticului.”

Pe un neinițiat îl sperie poate caracterul greu inteligibil al comentariului, dar nu aceasta e problema. Comentariul devine perfect inteligibil, după însușirea terminologiei specifice semioticii, dar nu devine și relevant. Mariana Neț face de fapt considerații savante asupra rămășițelor pământești ale sonetului eminescian. Noi preferam să citim considerații, fie și savante, asupra sonetului.

Inițiativa mea critică s-ar putea numi „întoarcerea la text”. Să citim încă o dată, cu atenție, poeziile lui Eminescu și să încercăm să înțelegem prin ce anume ne farmecă.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire