Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXXV)/ de Alex. Ștefănescu

Studii asupra suferinței

Secvențele 5 și 6 din Călin (file din poveste) pot fi considerate scurte studii asupra suferinței: suferința unei fete părăsite de iubitul ei și suferința unui tată care și-a alungat fiica pentru că a rămas însărcinată cu un necunoscut. Iată că Eminescu s-a gândit și la aceste situații posibile din viața oamenilor, infirmând prejudecata că era un poet abstras, „nemuritor și rece”, interesat  exclusiv de reveriile lui. În ceea ce mă privește, am afirmat cu diverse ocazii că opera lui seamănă cu Biblia, nu prin sacralitate, ci prin faptul că în cuprinsul ei poți găsi citate pentru orice împrejurare.  Revin acum și – pentru a înlătura orice echivoc − propun alt termen de comparație, cu opera lui Shakespeare. Ca și dramaturgul englez din a doua jumătate a secolului XVI și începutul secolului XVII, poetul român din a doua jumătate a secolului XIX s-a pronunțat în privința a tot ceea ce a frământat sau va frământa vreodată ființele omenești. Citirea cu luare aminte a operei lui echivalează cu urmarea cursurilor unei facultăți umaniste.

Suferința unei fete pe care a părăsit-o iubitul – fie ea și fiica unui împărat – este devastatoare, seamănă cu o moarte lentă. Poetul descrie într-un expresiv limbaj popular aspectul cadaveric al feței ei:

„S-au făcut ca ceara albă, fața roșă ca un măr / Și atâta de subțire, să o tai c-un fir de păr.”

Acestea nu sunt comparații inventate de el (deși ar fi putut oricând inventa unele  mai spectaculoase). Sunt luate din fondul comun al gândirii artistice românești. Toți spunem − și azi – despre cineva palid că s-a făcut ca ceara, toți avem în minte un măr roșu când vedeam roșeața din obrajii unei fete, toți sugerăm subțirimea extremă a ceva prin afirmația  că acel ceva ar putea fi tăiat cu un fir de păr. Poetul ni se adresează într-un limbaj cunoscut ca să intrăm repede în atmosferă și să nu ne sperie de la început cu noutatea viziunii sale. Abia după aceea își lansează propriile lui imagini pentru a reprezenta suferința tinerei femei părăsite:

„Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând,/ Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând./ Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică”.

Am văzut-o pe Meryl Streep (care își lucrează atentă rolurile, după observarea îndelungă a comportamentului celor din jur) interpretând într-un film rolul unei femei părăsite de soțul ei; la un moment dat, marea actriță face exact gestul atribuit de Eminescu eroinei lui: își aduce la ochii în lacrimi o șuviță de păr, parcă pentru a-i ascunde și, în același timp, pentru a-și găsi o naivă ocrotire în fața dezastrului.

„Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând”… Este de neuitat această imagine a unei femei îndurerate… Versurile care urmează completează și spiritualizează portretul: „Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând./ Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică”.

Gândirea fixată la nesfârșit asupra uneia și aceleiași suferințe amplifică suferința, o transformă într-o obsesie chinuitoare. Sufletul femeii părăsite este un „suflet bătut de gând” – nu oricine ar putea rezuma atât de bine un complicat mecanism psihologic. Și nu oricine ar putea sesiza atâtea nuanțe ale îndurerării: „Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică”, „…tu cu ochiul  plutitor și dureros/ Stai cu buze discleștate de un tremur dureros”, „Tu-ți arzi ochii și frumseța… Dulce noaptea lor se stânge” etc.

Poetul deplânge faptul că, prin plânsul necontenit, se pierde noaptea albastră a ochilor fetei de împărat, „a lor dulce vecinicie” și apare riscul căderii în bezna compactă a morții. Și face o comparație tulburătoare între cele două feluri de întuneric:

„Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu/ Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu”.

Suferința tatălui care și-a alungat fiica într-un moment de furie, pentru ca apoi, rămas singur, să simtă un regret sfâșietor este șarjată. Poetul îi face împăratului un portret fantast-satiric, de un pitoresc care îi aminte cititorului că este vorba doar de o poveste:

„O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii./ Bine-ți pare să fii singur, crai bătrân fără de minți,/ Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți?/ Să te primbli și să numeri scânduri albe în cerdac?/ Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!”

Mă întreb dacă tinerii de azi știu ce înseamnă câlți, puzderii, pleavă. Cred că nu știu, dar au o anumită idee. Câlți mai pot fi văzuți la câte un spermarket cu ustensile pentru bricolaj  − se vând celor care vor să etanșeizeze la instalația sanitară îmbinările pe bază de filet. Când îi cumperi, seamănă cu o perucă, astfel încât se poate înțelege comparația „ca și câlții când nu-i perii”. Puzderii (așchiile minuscule și numeroase care sar în toate părțile la melițarea cânepei) nu mai vede nimeni în vremea noastră, dar cuvântul puzderie cu sensul de mulțime încă se mai folosește. Iar pleava, pentru cine n-a asistat niciodată la vânturarea boabelor de grâu, tot înseamnă ceva, ceva mărunt și fără valoare. Într-un fel sau altul portretul împăratului a rămas inteligibil și are chiar pregnanță, în primul rând datorită plasticității primei imagini: „O, tu crai, cu barba-n noduri”. Citind aceste câteva cuvinte, chipul bărbatului care uită să se mai îngrijească  fiind copleșit de durere ne și apare în față, pe albul mat al hârtiei sau pe acela luminescent al monitorului.

Foarte inspirată este și ideea lui Eminescu de a li se adresa și fetei de împărat, și împăratului direct, la persoana a doua, mărind impresia de viață.

Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire