Legile frontierei/ de Javier Cercas

*

*     *

Ei, da, sunt polițai. De ce m-am făcut polițist? Nu știu nici eu. Precis că m-a influențat faptul că și tata a fost în jandarmerie. Apoi,  cred că pe vremea aceea eram la fel de idealist și de visător ca orice băiețandru de vârsta mea; înțelegi dumneata, în filme polițistul era ăla bun care-i salva pe ăia buni de ăia răi – exact asta voiam să fiu și eu.

Chestia e că la șaptesprezece ani am dat concurs pentru un post de inspector la Departamentul General de Poliție, adică poliția secretă. Eram un elev foarte slab, dar timp de nouă luni m-am pus cu burta pe carte și am luat concursul, ba chiar cu o notă mare. E ceva, nu? Pentru perioada de practică a trebuit să mă mut de la Cáceres la Madrid; m-am cazat la o pensiune de pe strada Jacometrezo, de unde mă duceam zilnic la Școala de Poliție de pe strada Miguel Ángel numărul 5. Atunci am început să înțeleg cu adevărat esența acestei meserii. Și știi ceva? Nu m-a dezamăgit, mă rog, unele lucruri nu-mi plăceau – rutina obligatorie, colegii cam idioți, noianul de birocrație, chestii de genul ăsta –, dar în schimb am făcut o descoperire ce-ar fi trebuit să mă mire nespus, dar nu m-a mirat defel: că îmi dorisem dintotdeauna să ajung polițist. Păi eram un idealist, și-n plus unul atât de căpos, că multă vreme am fost convins că meseria mea era cea mai grozavă meserie de pe lume; acum c-o fac de aproape patruzeci de ani, știu că e cea mai rea dintre toate.

Ce spuneam? A, da, perioada de practică. De ce să mint, Madridul mă cam intimida, pe de o parte pentru că trăisem toată viața într-un oraș mic, pe de alta pentru că aceea era o perioadă dificilă, în patrulările pe care le făceam împreună cu alți colegi veterani dădeam întruna de probleme stradale: ba o manifestație ilegală, ba un atentat terorist, ba o bancă jefuită. Ce să zic… Treaba e că mi-am spus că nebunia aia nu era de mine și că nu aveam nevoie nici de Madrid, nici de alt oraș mare.

Așa se explică hotărârea pe care am luat-o la terminarea practicii: să cer un post aici, la Gerona. La Cáceres n-aveam chef să revin. Orașul îmi plăcea, nu și ideea de a mă întoarce să trăiesc acolo, cu atât mai puțin cu ai mei părinți. Așa că mi-am zis că Gerona era o soluție bună: nu era Cáceres, dar îi semăna cumva – ambele erau capitale de provincie, orașe vechi și liniștite, cu un centru vechi etc. – , prin urmare nu m-aș fi simțit străin la Gerona; mi-oi fi spus și că aici aveam să mă călesc înainte de a mă întoarce acasă sau a găsi o muncă mai puțin dură și mai ușoară decât într-un oraș mare. În plus (poate părea o prostie, dar a contat enorm), nu știu de ce aveam o mare curiozitate pentru catalani, mai ales pentru oamenii din Gerona.  Ba știu, de ce să mint: curiozitatea asta venea din faptul că în timpul practicii citisem romanul Gerona de Galdós. Îl știi? E un portret al orașului în timpul asediului trupelor lui Napoleon. Când l-am citit, acum patruzeci de ani, m-a entuziasmat tribil: tragedia războiului, grandoarea unui întreg oraș ridicat la arme și apărat de niște oameni tari ca fierul, eroismul generalului Álvarez de Castro, un personaj de factură mitică, ce refuză să predea franțujilor orașul ruinat și înfometat, pe care Galdós îl prezintă ca pe cel mai mare patriot al secolului său. Ce părere ai? În 1947 eu aveam doar nouăsprezece ani și lucrurile alea mă impresionau,  drept care mi-am zis că Gerona era locul ideal în care să încep.

Am cerut Gerona și am primit-o.

Îmi amintesc  de parcă ar fi fost ieri ziua sosirii. Venisem cu trenul împreună cu alți cinci colegi la fel de boboci, de la gară ne-am dus la hotelul Condal, unde ne rezervaserăm camerele. Să fi fost șapte-șapte și jumătate seara, eram în februarie, deci era întuneric beznă. Asta e prima senzație pe care o păstrez despre Gerona, cea de întuneric; a doua e cea de umezeală; a treia e senzația de murdărie; a patra (cea mai intensă) e cea de singurătate, una totală și absolută, pe care n-o avusesem nici măcar în primele zile de la Madrid, în camera mea de la  pensiunea aceea. Ajunși la hotel, ne-am desfăcut valizele, ne-am spălat și am ieșit să cinăm. Unul dintre colegi era din Barcelona și cunoștea orașul, așa că ne-am luat după el. Ca să găsim un restaurant am mers pe Jaume I, am traversat piețele Marquès de Camps și Sant Agustí, unde e statuia lui Álvarez de Castro și a apărătorilor orașului, pe care atunci n-am văzut-o sau nu m-a interesat, am trecut peste râul Onyar, ghicindu-i apele murdare și tristețea fațadelor care dădeau spre ele, cu rufe întinse la uscat; am ajuns în centrul vechi și eram gata să ne dăm bătuți și să ne ducem la culcare cu burta goală după plimbarea deprimantă și drumul lung, când am dat de un local deschis și la doi pași de hotelul nostru. Barul Rhin. Patronul tocmai închidea și n-a vrut să ne servească, până la  urmă am primit doar un pahar cu lapte. M-am vârât în pat doar cu laptele ăla în stomac și mi-am spus că mă cam păcălisem și cu prima ocazie aveam să cer alt post, lăsând naibii locul ăsta părăsit de Dumnezeu.

N-am făcut nimic din toate astea, nu am cerut să fiu mutat, nu m-am întors la Cáceres, nu am părăsit acest oraș. Acum e orașul meu. Nevastă-mea e de aici, copiii mei sunt de aici, tata și mama sunt înmormântați aici, iar eu îl iubesc și îl urăsc așa cum iubești și urăști ceea ce ți-e cel mai aproape. Deși, dacă mă gândesc bine, mai mult îl iubesc decât îl urăsc, altfel cum l-aș fi suportat atât amar de vreme, nu? Ba uneori chiar mă mândresc cu el, pentru că am făcut tot ce-am putut ca să ajungă așa cum e acum; și, crede-mă,  acum e un oraș mult mai bun decât era când am sosit… Atunci, cum ți-am zis, era oribil, dar adevărul e că m-am obișnuit imediat. Trăiam cu cei cinci colegi ai mei într-un apartament închiriat pe strada Montseny din cartierul Santa Eugenia și lucram la comisariatul de pe Jaume I,  aproape de piața Sant Agustí. Gerona a fost mereu un fel de baltă liniștită, cu atât mai mult în epoca aceea, când Franco încă nu murise, astfel că, exact cum prevăzusem, munca mea era mult mai simplă și mai puțin periculoasă decât cea din timpul practicii. Eram subordonatul subcomisarului Martínez, care era șeful Brigăzii de Cercetări Criminalistice, și al unui inspector veteran care conducea celălalt grup al Brigăzii (inspectorul Vives). Martínez era un tip de treabă și un polițist bun, dar am constatat curând că Vives, deși amuzant uneori, era de fapt un bătăuș descreierat. S-o spun pe-a dreaptă: mulți polițiști erau așa pe vremea aceea. Din fericire, nu și colegii mei de grupă și apartament, cu care eram mai tot timpul: diminețile la comisariat, la prânz mâncam la Can Lloret, la Can Barnet sau la Ánfora, după-amiază ne făceam rondul, noaptea dormeam sub același acoperiș, în zilele libere încercam să de distrăm împreună, pe atunci un lucru aproape la fel de  dificil ca faptul de a ne face bine treaba. E drept că și dotările Brigăzii erau de toată jalea (de exemplu, aveam doar două mașini neinscripționate, dar le cunoștea toată lumea, pentru că de regulă stăteau parcate în fața comisariatului), dar nici nu aveam nevoie de mai mult, pentru că delincvența era aproape inexistentă și concentrată mai ales în cartierul rău-famat,  drept care era ușor să-i ținem sub observație pe infractori: se adunau toți acolo, acolo se puneau la cale loviturile, iar acolo, în cartier, toată lumea știa tot despre toți.

Fragment din Legile frontierei de Javier Cercas, în pregătire la Editura Humanitas fiction, în colecția „Raftul Denisei“. Versiunea în limba română este semnată de Cornelia Rădulescu